Temă de proiect

Când Dumnezeu era la şcoală, a trebuit, la final de an, să facă, printre alte teme, un proiect. Deşi îndrumătorul s-a cam opus, El a insistat să creeze o lume.

-Bine, dacă ţii neapărat, dar să n-o faci prea mare şi, uite, vei folosi doar un colţ mai îndepărtat dintr-o galaxie experimentală. Încă n-ai priceperea necesară unui proiect interactiv şi nu trebuie să interferezi cu celelalte proiecte ale colegilor din anii terminali. Dacă ceva iese prost, sigur mă voi alege cu o penalizare de 10% la ambrozie pe trei milenii şi chiar n-am chef de asta. i-a zis îndrumătorul.

-Dar, nu-i adevărat că practica e cel mai bun învăţător ? Aşa voi învăţa mult mai multe şi voi căpăta experienţă pentru un proiect serios.

-Da. Dar aici e vorba de-o lume. Adică, orice stângăcie se reflectă asupra unor biete fiinţe. Şi, la urmă, ce-o să faci cu lumea aceea ?

-Păi, nu ne-aţi spus dumneavoastră la curs că majoritatea lumilor create se autodistrug în faza a treia de evoluţie ? Probabil că nu va trebui să ne batem capul prea tare. Problema se va rezolva de la sine.

-Dar, dacă nu se vor auto-distruge ? Dacă trec de faza a treia de evoluţie şi se împrăştie prin spaţiu, aşa imperfecţi cum sunt ? Ar putea infecta alte proiecte serioase !

-Pot oricând ajusta traiectoria unui meteorit dacă lucrurile tind să scape de sub control, deşi mă cam îndoiesc că va fi necesar. Lumile colegilor de anul trecut s-au distrus toate. Ba şi-au consumat resursele nechibzuit, ba au declanşat epidemii care le-au anihilat, ba chiar, lumea lui Burm s-a războit până la distrugere totală. Acela a fost un proiect interesant !

-Minţi necoapte ! Sunteţi însetaţi de sânge şi putere ! De aceea e bine să aveţi restricţii ! Îl bănuiesc pe Burm c-a incitat ambele părţi, împingându-le spre războiul acela. Nu-i etic, să ştii !

-Eee, doar sunt experimente ! Toţi colegii vorbesc încă de lumea aceea de acum câţiva ani care a început, datorită unui comete gigantice, să alunece încet spre steaua în jurul căreia gravita. A fost extraordinar să urmăreşti evoluţia spirituală a acelei lumi conştiente că e condamnată.

-A fost crud ! Oricum totul a degenerat în haos cu mult înainte de cataclism.

-Dar a fost fascinant ! Unele soluţii propuse au fost cu totul originale în concept, chiar dacă n-au ajuns să fie puse-n practică. Mi-au dat câteva idei..

-Exact de asta mă tem…

Dar, Dumnezeu se uita cu ochi cuprinşi de o nerăbdare atât de adâncă, încât îndrumătorul ştia că nu-l va putea opri. Aşa că oftă, învins.

-Uite cum facem. Orice fiinţă faci, să fie fragilă şi cu o viaţă destul de scurtă. Le vei face un mecanism genetic care să le programeze durata vieţii. Speciile inteligente să nu aibă un IQ prea mare ! Ba, pentru primul tău proiect, să nu faci decât o specie inteligentă !

-Dar, e mai interesant cu mai multe specii inteligente !

-Ştii ce ? Nu întinde coarda, că mă răzgândesc ! La calificativul pe care-l ai până acum aş putea să-ţi dau să creezi o lume lipsită complet de viaţă ! O singură specie ! Da ?

-Bine, bine !

-Şi le faci vulnerabile la radiaţii ! Aşa n-o să poată pleca prin spaţiu aiurea ! Aaa, era să uit ! Ecranezi sistemul acela de restul galaxiilor ! Nici un mesaj de nici un fel nu intră sau nu iese de-acolo !

-Păi…

-Nici un „păi” ! Iar vrei să interfereze cu semnalele altor lumi şi să ne trezim cu toată comisia de disciplină pe cap ? Lasă-i să fiarbă în suc propriu, acolo, în lumea lor ! Când se apropie de stadiul trei de dezvoltare să mă anunţi ! Dacă nu se auto-distrug, nu putem risca să-i scăpăm prin Univers ! Nu uita ce-ai promis cu meteoritul acela ! Să nu ajung să-ncep să-i caut cu lupa pe te miri unde prin Univers ca să fac curăţenie după tine !

-Pot să intervin în evoluţia lor ?

-Da, dar nu direct. Foloseşti factorul Mesia ! Înainte să-i dai drumul, să-mi spui ce temă are proiectul tău..

-A, asta deja ştiu ! V-am spus că am câteva idei..

-Da ? Ia să auzim !

-Tema va fi arta. Creaţia artistică. Îi voi programa cu talentul şi nevoia să se exprime.

-Interesant !

-Şi mai am o temă..

-Care ?

-Vreau să-i las să creadă că pot ajunge ei înşişi zei, sau, mă rog, că pot crea zei.

Îndrumătorul izbucni în râs.

-Ce rahat de zeu crezi că vor putea concepe asemenea fiinţe ?

-Păi, probabil că niciunul, dar va fi interesant să le urmăresc conceptele.

-Da, dacă tot îi faci artişti, vor avea germenele creaţiei în ei. Sigur se va manifesta şi-n direcţia asta. Te-ai gândit bine şi m-ai făcut curios. O să trec mai des să văd cum merge treaba ! Să documentezi absolut totul, da ?

-Da. Dacă fac muzică bună, poate experimentul acesta va sta la baza viitoarei mele specializări.

-Da ? Îndrumătorul se aplecă conspirativ spre Dumnezeu şi-i introduse ceva în mână. Uite, aici e un cod care te va ajuta cu gena creaţiei de artă ! Să nu te prind că scapi cuiva vreo vorbă ! Dacă iese ceva interesant..pictură, sculptură..orice, eu vreau să ştiu primul de asta.

Dumnezeu îi zâmbi şi-i făcu semn cu ochiul.

Alcov

Pe vremea când afacerile mergeau, am s-a-ntâmplat să adăstez o clipă-n braţele unei curtezane. Eram într-un mic alcov paradisiac învăluit de brocarturi şi-n timp ce femeia, de altfel frumoasă, îmi spunea, stând alături de mine-ntr-un jacuzzi fierbinte, că are-o fetiţă pe care-o iubeşte ca pe ochii din cap, cumpăneam ce-nseamnă iubirea unei prostituate.

Am ajuns să cred că există mai multe feluri de prostituate. De la curtezana rafinată la fata vulgară de pe centură, totul intră sub umbrela prostituţiei. Ba încă şi mai mult… Prostituţia poate fi o fantezie erotică, poate avea chiar o latură umanitară şi altruistă prin care şi cei ne-iubiţi îşi găsesc doza de iubire, sau poate fi o venală practică de obţinere a unui ban, indiferent cât de murdar.

Oricum, e o afacere !

Tot o afacere e meseria unui avocat ce pledează cu patos nevinovăţia ucigaşului pentru o pungă de arginţi şi-o ţoală de firmă.

Nu ştiu care din meserii e mai rea..

Stă în picioare afirmaţia că orice salariat, care-şi jertfeşte felii din viaţa sa îndeplinind sarcini trasate de alţii pentr-un pumn de gologani, se prostituează.

Zis-a evreul din Nazareth: S-arunce cu piatra cel făr’ de păcat !

Oamenii sunt buni sau răi, indiferent cum îşi smulg pâinea cu care-şi hrănesc pruncii !

Aşa c-am iubit-o pe femeia aceea, fără s-o judec, şi-am plecat împăcat la gândul că un bănuţ din buzunarul meu poate aduce un zâmbet pe-un chip de fetiţă iubită de mama ei.

În fond, cumpărasem o amintire ! O iluzie !

Dar, ce-i real ?

Lumea e cum e, dar mai important pentru noi e cum decidem s-o vedem..

Străzi pustii

Am citit o postare, de altfel foarte bine scrisă, în care cineva deplângea golirea străzilor oraşelor mici, datorită crizei şi-a pierderii locurilor de muncă. Altcineva-i răspundea că şi-n Ungaria, spre exemplu, seara e pustiu pe străzi, pentru că oamenii muncesc „cu adevărat” şi sunt prea epuizaţi pentru a mai ieşi pe stradă. Am trăit pe viu senzaţia asta stranie a unui orăşel cu străzi goale şi triste în Belgia, cu mult înainte de criză. E adevărat că era toamnă târzie, iar afară era frig şi întuneric.

Evident că şi meteorologia are un cuvânt de spus şi de multe ori, deşi nu se vede pe stradă, oamenii se întâlnesc în intimitatea căminelor lor şi prietenii stau la poveşti la un pahar de vin, sau se întâlnesc virtual, prin intermediul Internetului.

E adevărat că trecem prin vremuri grele, dar ceea ce deosebeşte o viaţă tristă de una împlinită e spiritualitatea, iar asta, de cele mai multe ori, are puţin de-a face cu banii.

E adevărat că lumea se obişnuieşte extrem de uşor cu binele şi rămâne descumpănită atunci când ceea ce considera "normal" se împuţinează. Rutina unui serviciu ni s-a impregnat adânc în suflete, pentru că oferă majorităţii o cale şi nişte răspunsuri automate la întrebări existenţiale. Pe de altă parte, însă, îţi inoculează şi teama că-ţi vei pierde serviciul, de parcă ţi-ai pierde sufletul sau ţi s-ar tăia vreun cordon ombilical fără de care nu poţi exista.

Simpla forfoteală pe străzi, concentrată în jurul shopping-ului, nu ţine loc de spiritualitate. Ca să te întâlneşti la o cafea cu cineva ca să schimbi o vorbă costă infim. Prietenia, iubirea, respectul, comunicarea n-au nimic de-a face cu banii.

Dacă n-ai bani de-o carte, o împrumuţi !

Ce vreau să zic este că actuala depresie nu e un fenomen în sine, ci relevă lipsa de spiritualitate, care era mascată prin poleiala comercială şi prin aparenta efervescenţă stradală.

E un paradox să susţii pe de-o parte că străzile se golesc pentru că lumea e extenuată de muncă şi a susţine că se golesc pentru că oamenii nu mai au de lucru. Străzile se golesc pentru că sentimentul de comunitate e în suferinţă !

În Italia postbelică, sărăcia era extrem de mare încât lumea nu mai avea bani de restaurant, dar "a ieşi" în lume era o componentă esenţială a vieţii. Atunci restaurantele au oferit "coperto e pane"(faţă de masă şi pâine) pe câţiva bănuţi, iar lumea-şi aducea mâncarea şi băutura de-acasă ca să păstreze viaţa în comunitate şi bucuria comunicării.

Minoritar

O bună prietenă a strecurat într-o conversaţie o afirmaţie care m-a surprins. Mi-a zis că, fiind femeie şi de naţionalitate maghiară, se simte minoritară, ceea ce-i face viaţa semnificativ mai grea. Pentru asta trebuie să tragă de două ori mai mult decât oricare altul (eu, spre exemplu), simţindu-se mereu vulnerabilă.

Am cuget la statutul minoritarului, ştiind prea bine că-n vremuri de criză e o reţetă clasică să faci dintr-un minoritar un ţap ispăşitor de serviciu pentru orice frustrare. E, bineînţeles, infinit mai uşor să identifici un inamic vulnerabil, aruncând anatema asupra lui, decât să analizezi cauzele profunde ale unei situaţii mai puţin fericite. E infinit mai greu să cauţi adevăratele cauze în sinea ta, sau a comunităţii din care faci parte. Nu-ţi poţi deveni propriul duşman !

Toate astea sunt facilitate de lipsa de inocenţă a oricui. Toţi avem păcate şi secrete care, odată expuse, ne fac vulnerabili. Orice acuzaţie, oricât de absurdă, se poate învălui cu perfidie în mantia unui adevăr parţial, pătrunzând prin armura prezumţiei de nevinovăţie (nu că platoşa asta ar fi de prea mare folos prin partea asta de lume).

E justificată, atunci, teama unui minoritar ? E justificat reflexul strângerii rândurilor şi ralierii obsesive la valorile tradiţionale de grup, ca la un cordon ombilical prin care-ţi e hrănită individualitatea şi identitatea ? În logica politică actuală, care încă păstrează clar o esenţă naţională, ar fi aparent naiv să crezi că nu.

Apoi am încercat să identific atributele majorităţii şi-am deschis o cutie a Pandorei din care au ţâşnit iele care urlau că, indiferent cine eşti, din extrem de multe puncte de vedere eşti minoritar şi că aceeaşi logică a vulnerabilităţii ţi se aplică şi ţie. Europeni vs asiatici, bogaţi vs săraci, bărbaţi vs femei, tineri vs bătrâni, vegetarieni vs mâncători de carne... lista e infinită şi, funcţie de una sau alta din conjuncturi, suntem minoritari.

De fapt, în logica numerică a democraţiei, femeile sunt majoritare cam peste tot în lume, deci, ca bărbat, sunt minoritar. Ar ajunge ca femeile să-şi pună ambiţia şi-ar cuceri orice redută politică, iar de acolo ar putea impune orice lege ! Şi totuşi, femeile se plâng de tratament discriminatoriu, susţinând că-i o lume a bărbaţilor în care se tem de răbufniri violente. Cum ar fi, bărbatul îşi ţine încleştată mâna asupra lumii prin violenţă.. E una din acele insinuări care conţine o parte de adevăr şi sună credibil. Noroc că-i ţinută ca justificare a inacţiunii şi nu ca act de acuzare activă !

Totuşi, aş înclina să cred că apartenenţa la feminitate nu justifică o stare de vulnerabilitate. Lumea e aşa pentru că femeile o acceptă aşa cum este, tacit sau nu. La urma-urmei, orice fiinţă umană are o mamă, iar educaţia e un atribut prin excelenţă feminin, deci suntem cum suntem pentru că femeile care ne-au fost mame şi învăţători aşa şi-au dorit să fim.

Rămâne să pun degetul pe rana naţionalismului, cercetând dacă supurează, riscând să infecteze în răbufniri violente. La cum arată lumea de azi, a te cantona încă în cadrul îngust al unui mic element naţional mi se pare cel puţin desuet. În cadrul familiei europene, orice naţiune e minoritară. Deci, atâta vreme cât fibra europeană ne leagă, orice impuls de recurgere la retorica naţionalistă va fi întâmpinat de opoziţia naturală a celorlalţi minoritari. Am văzut asta în cazul Austriei, după victoria în alegerile din 1999 a naţionaliştilor austrieci. Ar rămâne de stabilit dacă fibra europeană e destul de rezistentă ca să ne ţină împreună, în special în vremuri de criză, sau Europa e doar un sac în care mâţele-şi vor scoate ghearele, gata să-şi scoată reciproc ochii.

Pierderea statutului de majoritar trezeşte multe resentimente naţionale, construind o piedică în calea unei omogenizări care-ar urma firesc intenţiilor unioniste europene. Ca adept al construcţiei europene, am fost destul de des acuzat că sunt partizanul guvernării mondiale şi a unei lumi supra-naţionale în care corporaţiile gigant fac legea. Am fost acuzat că arunc la lada de gunoi tradiţia şi identitatea naţională, devenind un soi de venetic fără rădăcini. Iarăşi, o anumită doză de adevăr există aici, căci nu poţi construi fără să demolezi ceva, iar orice construcţie de anvergură necesită o organizare „de şantier” pe măsură. Mi se pare, însă, că beneficiile depăşesc cu mult relativele sacrificii şi readuc aminte decăderea Greciei antice prin războaie fratricide între cetăţile stat. Un unionist grec ar fi fost considerat trădător atât de către Sparta cât şi de către Atena, amândouă preferând să piară decât să se înfrăţească cu adevărat. Sper, din tot sufletul, că lecţia asta nu va fi uitată.

Dar, deşi argumentele punctuale pot fi demontate, rămâne fondul problemei.

Fiind toţi minoritari dintr-un anume punct de vedere, suntem expuşi abuzurilor. Susţin, totuşi, că leacul acestei vulnerabilităţi nu este baricadarea în reduta minoritară, ci unirea minoritarilor în faţa tentativei de abuz, aşa cum aceeaşi lecţie a grecilor antici ne învaţă. Când s-au unit în faţa ameninţării persane, cetăţile greceşti au făcut istorie şi legendă.

Despre frumusetea pierduta a vietii

Circulă pe Net un editorial al domnului Pleşu, care începe cu:

Daca ma gândesc bine, reprosul esential pe care îl am de facut tarii si vremurilor este ca ma împiedica sa ma bucur de frumusetea vietii.

Din când în când, îmi dau seama ca traiesc într-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori...

Probabil îl ştiţi..

Să nu-i fie cu supărare onoratului Pleşu, dar e o chestie care ţine mai mult de persoană, decât de vremuri sau ţară. Avem de ales între un trai spritualizat şi unul îmbelşugat. Una nu exclude neapărat pe cealaltă, dar trebuie să fii ori norocos, ori foarte tare de caracter ca să reuşeşti să le îmbini armonios.

Trebuie să te porţi ca şi cum ai avea, undeva în suflet, un întrerupător care te poate proiecta din modulul de acţiune în cel contemplativ şi invers. Problema este, odată întrerupătorul găsit, să ai voinţa de-a apăsa pe el, trecând dintr-o stare în cealaltă. Recunosc, cu mâna pe inimă, că trecerea de la contemplaţie la acţiune e cea mai grea, pentru c-o percepi ca pe o pierdere..şi asta pentru că fructul acţiunii este învăluit în ceaţa deasă a necunoscutului, pe când cel ale contemplaţiei îţi e la îndemână de cum ajungi în starea potrivită.

Într-atât de frumoasă e lumea şi viaţa !

Practic suntem Adami şi Eve care trăiesc în Paradis, dar care, muşcând din mărul ambiţiilor şi lăcomiei, devin orbi la frumuseţea şi pacea ce-i înconjoară.

Cel mai mare defect al românilor

Constat cu amărăciune că, peste tot în ţara asta, nu se analizează vorbele, ideile sau faptele, ci personajele, de parcă cineva ar avea dreptate doar fiindcă e Cutare.

În orice discuţie televizată, pe forumuri pe net, în articole sau comentarii la articole sau pe viu, invariabil accentul se deplasează de la ideea în dezbatere la persoane, de faţă sau nu. Poate aş fi fost interesat despre subiectul în discuţie, aşteptând să aud argumentaţia raţională a persoanelor respective, indiferent de numele, vârsta sau funcţia pe care o ocupă.

În loc de asta, dialogul alunecă spre derizoriu, spre a face mişto sau a cârcoti referitor la mai ştiu eu cine. Că „cine te crezi dumneata !?”, că „habar n-ai !”, că „asta-i o prostie !” şi tot aşa... Totul devine o bârfă lungită mult dincolo de limitele răbdării, iar publicul ajunge să asiste la un soi de meci de box în care interlocutorii îşi trag reciproc scatoalce.

Am zis că fenomenul e recent şi se datorează presei care e în goană după audienţă, iar sămânţa de scandal creşte ratingurile şi vinde marfa. Dar, treaba e departe de-a se opri la presă sau televiziuni. Fenomenul e generalizat, că e vorba de politic, economic, cultural, sport sau orice altceva. Nu se analizează nimic raţional, totul e pe furt, rea-intenţie şi partizanat.

Nu există dezbatere, iar daco-romanii de azi nu se mai obosesc să argumenteze. Nici măcar nu se mai formulează problema. Totul e o bălăcăreală reciprocă generală, un bâlci grotesc pentru reduşi mintal incapabili să formuleze un raţionament oarecare.

Am ajuns ca scuipătorii de seminţe de pe stadioane care iau la palme pe oricine nu ţine cu ai noştri. Replicile se rezumă la „Hai, Cutare !”, „Trăzneşte-l !”, „Huo !” şi infinitatea de variante de aceaşi teapă.

Deja devin plictisitori cei care insistă ca limba română să fie utilizată corect, iar recuzita de porcăială creşte exponenţial.

În ţara asta nu se mai dezbat idei ! Suntem prea ocupaţi ori să ne gratulăm, ori să ne batjocorim între noi. Suntem „Maeştrii” sau „Găoaze”, în funcţie de care parte a taberei priveşti.

De aceea nu se construieşte mare lucru, decât cu preţul unor eforturi titanice şi costisitoare. Se screme muntele să nască un şoricel ! Abia pune lumea mâna pe unealtă şi deja se aude: „aţi auzit-o pe-aia cu..” sau „ce zici, măi, de...” şi totul se opreşte ca absolut toţi să-şi dea cu părerea şi, eventual, să-şi rotească ochii după ciordirea vreunui ciolan numai bun de ros. Suntem câini de sanie care latră învălmăşit la toată lumea, mârâind să-şi apere ciolanul, iar sania stă nemişcată, fără speranţă.

Suntem venali, viscerali şi pătimaşi şi sărim la gâtul mesagerului în loc să-i ascultăm spusele şi să chibzuim. De aia nu ne place să ne facem planuri. De aia nu vedem mai mult de lungul nasului. Azi, acum, imediat au infinit mai multă importanţă decât mâine, viitor, investiţie...

În rest...

Doamne-ajută !

Chipul din oglindă

Când simţi c-ai reuşit, în sfârşit, să-ţi găseşti un rost şi c-ai prins un capăt de sfoară de care să te ţii, ajungi în situaţii limită să trebuiască să alegi între a rămâne pe creasta valului, expunându-te riscului, sau a deveni mai prudent, luând în considerare sănătatea, familia, prietenii..

Ce ne reprezintă cel mai bine: realizările noastre sau o viaţă liniştită ?

Evident, în funcţie de conformaţia sufletească a fiecăruia, răspunsul e diferit. Analizând puţin, am ajuns la concluzia că sunt trei motoare sub capota spiritului uman: plăcerea/confortul, puterea şi gloria.

Sigur că niciuna nu le exclude total pe celelalte şi ideală e o împletire a celor trei ingrediente, pentru o deplină savoare armonioasă a unei vieţi, dar în majoritatea cazurilor, unul din factori capătă preponderenţă, mai ales în situaţii limită.

Un general care doarme cu soldaţii săi în campanie urmăreşte gloria victoriei. La fel un artist adevărat, pentru care să se exprime e mai important decât să vândă. Stalin, Ceuşescu, Hitler sunt exemplele extreme de sete de putere. Sigur că, aparent, un mogul îşi permite tot confortul pe care şi l-ar putea dori un om..Întrebarea este dacă îl savurează cu adevărat, dacă tot ce-a făcut a făcut ca să ajungă să savureze clipele la bordul iahtului său ancorat lâng-o insulă paradisiacă, sau, mai degrabă, pentru puterea pe care o deţine ! Câţi dintre asemenea oameni vor zice, la un moment dat: „Am destul..ce-mi mai trebuie ? Faceţi ce vreţi voi !” ?

Aud de bloggeri epuizaţi pe tastatură, aud de sportivi accidentaţi, de burghezi care se sinucid pentru că nu pot înfrunta ruşinea de a trăi ca un om obişnuit, aud de drame oribile izvorâte din dragoste..

Cine suntem, de fapt, în interiorul nostru ? Alegem singuri şi în cunoştinţă de cauză ce fel de om vrem să fim, sau ne trezim purtând bătălii care nu sunt cu adevărat ale noastre ?

Paradoxul ucigaşului profesionist

Doctrina protestantă, aflată la baza capitalismului modern, susţine omnipotenţialitatea lui Dumnezeu şi, prin consecinţă, că nimic din ceea ce face omul nu poate altera planurile divine. Aplicaţia acestui fapt este, de fapt, liberul arbitru care descătuşează energiile creatoare umane. Dacă ceea ce facem tot nu contează cu nimic în planul divin, atunci suntem liberi să facem ce vrem.

E ipostaza unui spectator divin care poate fi ignorat, atâta vreme cât îţi plăteşti „cotizaţia” la biserică.

Revoluţia reformei a fost declaraţia că dacă-ţi merge bine, inclusiv în afaceri, înseamnă că Dumnezeu te iubeşte ! Doar eşti parte a planului divin, care avea cuprinsă-n el, de la început, fila succesului tău !

Mi se pare o fracţionare a moralei: Una spui când eşti în biserică şi alta faci când ieşi de acolo !

De aici paradoxul ucigaşului profesionist care are agăţată crucea de gât şi care spune o rugăciune chiar înainte de-a apăsa pe trăgaci. Aproape toată istoria modernă occidentală s-a scris plecând de la ideea asta.

Secrete

O secvenţă dintr-un film arăta o succesiune de cadre filmate seara în intimitatea personajelor principale... Ipostazele erau inedite, unele erau chiar şocante, toate sugerând că fiecare om are, pitit adânc în sufletul său, cel puţin un secret neştiut de nimeni.

Trăim într-o lume de secrete, iar cele mai multe rămân pecetluite pe veci în întuneric. Fiecare ascundem ceva ! Şi-n majoritatea cazurilor facem o treabă atât de bună ascunzându-le, încât lumea nu va bănui niciodată de ce suntem cu adevărat în stare.

Dacă le ascundem, înseamnă că nu vrem să le asumăm public, chiar dacă sunt părţi din noi. Practic, aruncând un văl al dicreţiei peste o parte a fiinţei noastre, aparent ne recunoaştem natura păcătoasă şi imperfectă. Poate, pe unele taine le considerăm doar prea intime pentru a putea fi vreodată împărtăşite cuiva, poate unele sunt doar bucurii de-o clipă pe care le-am smuls cu egoism, în timp ce restul lumii se zbate să lupte cu necazuri şi nu vrem să facem paradă cu bucuria noastră. E ăsta un păcat ?

Cumva lumea-şi face despre noi o anumită imagine pe care, chiar dacă nu ne corespunde pe de-antregul, nu vrem s-o contestăm. Poate ne e frică de răutatea lumii, care ne va nega dreptul la bucurie – întodeauna se găseşte cineva care pare mai îndreptăţit la fericire decât noi. Poate nu ne pasă, cu adevărat de lume. Poate, unii, suntem prea slabi ca să ne asumăm propria identitate şi acceptăm docili rolul distribuit. Poate, într-o răzvrătire de-o clipă, am smuls cel puţin odată acel văl şi ne-am arătat adevărata faţă, iar apoi, satisfăcuţi de momentul de refulare, am aşezat vălul la loc, zâmbind enigmatic şi maliţios.

Unele secrete ard, altele sunt ca un balsam pentru suflet. Unele ascund fapte teribile, altele doar tainice pasiuni nevinovate, oricum, cert este că, aşa cum lumea exterioară ne distribuie măşti, aceeaşi lume conspiră alături de noi, protejându-ne secretele. Secretul nostru este şi secretul lumii, pentru că revelarea lui fără oprelişte ar vărsa substanţă corozivă pe urzeala ei, riscând s-o pulverizeze. Poate lumea asta, care pare atât de fermă, invincibilă şi perenă, e, de fapt, mult mai fragilă, iar secretele protejează iluzia de care avem nevoie ca să credem în ea.

Ne-am putea compara cu nişte actori de teatru, interpretând o piesă, iar lumea cu butaforia decorului. Piesa există doar atâta vreme cât toţi cei de pe scenă cred în ea şi-şi joacă rolurile. Adevărata identitate a actorilor trebuie, de dragul piesei, disimulată cu pricepere, iar ca să fim buni actori, exersăm de mici.

Seara însă, ajunşi în intimitatea căminelor lor, actorii-şi leapădă măştile şi costumele, iar o prezumtivă cameră de filmat indiscretă ar putea surprinde instantanee inedite şi surprinzătoare.

Fiecare avem cel puţin un secret adânc.

Ploaie

Ca să fiu cinstit, câteodată mă opresc din tot ce fac, din toată alergătura asta, şi mă uit la lumea asta doar ca un spectator. Ştii, genul acela de privire pe care-o arunci pe fereastră atunci când afară plouă şi observi de sus cum siluete ascunse după umbrele străpung perdeaua de picături de ploaie. Vezi maşini grăbite cum lasă în urma lor un siaj umed pe şosea. Vezi câinele de vis-a-vis cum stă pitit în cutia lui de carton şi se uită şi el la lume. Îi poţi vedea, dacă te uiţi atent, mişcarea abia perceptibilă a pupilelor şi realizezi că aşteaptă. Aşteaptă să treacă ploaia ca să-şi poată relua rutina zilnică.

Dacă pui palma pe geam, zăreşti cum geamul se abureşte. Dacă o iei de acolo, rămâne un contur interesant pe geam, încadrat de sticlă aburită.. După puţin timp, poţi vedea cum acel contur începe să dispară. Lumea, deranjată o clipă de prezenţa palmei tale calde, reintră în normalul ei, recucerindu-şi teritoriul vremelnic pierdut. După încă doar câteva clipe, urma palmei dispare cu totul, iar în locul a răsărit însăşi îndoiala. Te întrebi dacă acolo a fost cu adevărat o urmă, sau doar ţi s-a părut.

Te uiţi la cutia de carton în care era câinele. Cartonul s-a udat şi cutia e goală. N-ai văzut când a plecat, dar începi să te întrebi dacă a fost vreodată un câine în acea cutie sau doar ţi s-a părut.

Dacă plouă cu adevărat tare, peisajul te îndeamnă să te întrebi dacă este cu adevărat o deosebire între acel câine şi tine. Adică, bineînţeles că este ! Ai altă formă, alte dimensiuni şi, suprem argument, eşti înzestrat cu o raţiune care-ţi permite să-ţi pui asemenea întrebări, în timp ce câinele... Oare câinele avea vreun gând în timp ce privea ploaia ?

Dar dincolo de detalii de felul ăsta, care-i adevărata diferenţă ? Amândoi, om şi câine, sunt fiinţe temporare, care se adăpostesc de ploaie. Însăşi ploaia pare a fi un soi de strădanie de-a spăla orice urmă a efemerului, de-a alunga temporarul unei urme aburite pe sticla unui geam.

Ne trezim dimineaţa, ne curăţăm, mâncăm ceva şi apoi ieşim în lume. Până acum, nu sunt diferenţe majore între om şi câine. Omul se duce la lucru o vreme, rezolvă probleme pe care tot el le-a creat, dă telefoane, dă sau primeşte şuturi, îşi ia leafa şi pleacă acasă. Poate se opreşte la cumpărături, sau poate, obosit, merge glonţ acasă, mai mănâncă ceva, se joacă puţin cu copiii lui, face dragoste cu perechea sa şi se culcă. Poate, înainte de asta, mai aruncă o privire la televizor sau pe Net, poate mai ascultă o muzică sau poate citeşte o pagină în care alt om îl îndeamnă să cugete asupra existenţei sale şi asupra consecinţelor faptelor lui.

Spre deosebire de om, câinele nu merge la lucru, se joacă toată ziua cu alţi câini, poate chiar cu puii lui, mănâncă ce apucă, doarme pe apucate şi ciuleşte urechile dacă vede vreo pisică sau vreun poştaş. S-ar putea să asculte şi el muzică pe undeva (oare cum percepe el muzica ?), poate se uită şi el la ceva ca la televizor, poate prinde o coţăială, mai mănâncă ceva şi se culcă.

Hmm..

Pare ceva mai liber decât omul ! De ce i-o fi spunând viaţă de câine ?

Probabil că un câine nu cugetă deloc la trecerea vremii şi la începutul şi sfârşitul lui pe pământ. Nu ştie câţi ani are şi ia fiecare zi ca o chestie care se întâmplă. Ca ploaia. Într-o zi chestia asta n-o să se mai întâmple şi gata ! Nu-i nevoie nici de psihologi, nici de preoţi, nici de iaduri sau raiuri !

Oare câinele şi-ar dori să fie om ? Am citit o povestire SF pe tema asta, şi câinele, devenit pentru o zi om, şi-a cheltuit toţi banii pe mâncare (asta a fost bine !), dar n-a priceput de ce nu putea mirosi în voie fundurile femeilor care-i plăceau..ce să mai zicem de coţăială !? (asta n-a mai fost aşa de bine !). Dar peste toate a planat o frică. A simţit o teamă că toate astea s-ar termina într-o zi... A încercat să ignore sentimentul ăsta făcând pe ocupatul, iar a doua zi, retrezit câine, s-a simţit mai bine şi deşi n-a mai mâncat pe săturate şi poate l-au stropit câteva maşini, n-a mai avut nici o grijă. Teama aceea ciudată dispăruse şi s-a putut acupla în voie cu cine i-a plăcut.

Cred că cel care-a scris rahatul ăla de povestire, cică „SF”, era teribil de frustrat, nu ?

Sunt încă multe lucruri care ne diferenţiază ! Iubim, cutezăm, sperăm, conştientizăm extazul şi suntem fericiţi şi, mai ales, visăm... Oare câinii visează ?

Oricum, facem toate astea doar pe apucate şi destul de rar. Nu mă credeţi, ia calculaţi procentual cât timp petreceţi citind cărţi, cugetând sau făcând planuri serioase de viitor !...

Aham !

Ploaia asta e de vină pentru gândurile astea ! Lasă că iese el soarele şi totul se va reumple de culoare. Poate mâine voi întâlni on om interesant cu care să schimb o vorbă, poate voi întâlni o fată frumoasă. Mâine, oricum, mă duc să votez, stabilind un viitor mai bun pentru mine şi pentru copii mei...

Aham !

Ştii să iubeşti ?

Îmi oferi iubirea ta, dar ce-mi oferi de fapt ? Ce se ascunde în spatele hârtiei lucitoare imprimată cu un mare „Te iubesc !” colorat şi a fundei aurii ? Te-a descumpănit întrebarea mea ?

De fapt, poate ar trebui să te întreb, dacă iubirea noastră ar fi ca un schimb de cadouri, ce speră fiecare să găsească-n cadoul primit. Căci, hai s-o recunoaştem, oferindu-mi cadoul iubirii tale, de fapt îmi ceri ceva la schimb...aşa funcţionează !

Poate că eu sper ca-n cadoul acela să fie o sticlă de nectar fermecat pe care s-o bem împreună, azvârlindu-ne-ntr-o beţie divină care să ne dizolve eu-rile. Ţi-ar plăcea ? Problema cu beţiile, şi-n general cu orice sticlă, este că sunt finite. Dacă poţi fi prieten de pahar cu aproape oricine, a doua zi, cuprins de mahmureală, mai rămâne ceva din tot dezmăţul ? Chipurile, ce păreau frumoase privite prin lentila sticlei pline, vor mai avea acelaşi farmec ? Vom avea dureri de cap ? Vom avea puterea să ne privim în ochi, recunoscând că beţia s-a terminat ? Suntem suficient de naivi ca să credem într-o beţie continuă ? Dacă numai unul din noi se îmbată, probabil că celuilalt i se vor părea groteşti gesturile acelea de beţiv..

Poate că tu speri ca-n cadoul de la mine să găseşti nişte planuri de viitor, un scutecel sau o poveste care se termină cu „..şi-au trăit fericiţi..”.

Bine, fericirea nu se măsoară cu metrul, dar ai măcar idee ce-nseamnă pentru mine să fiu fericit ? Poate sunt un cârcotaş care vede întodeauna firul de praf de pe marmura lui Venus din Milo..şi nici n-are braţe !...şi te vei trezi că efortul necesar când te strădui să mă faci fericit îţi ocupă tot timpul, îţi consumă toată energia şi tot nu-i de ajuns..

Îţi zici că nu poate fi chiar aşa de rău..

Dar cum va fi ? Dacă eu am chef să ieşim cu amicii, iar tu eşti obosită, dacă eu sunt un boem risipitor iar tu eşti o furnicuţă care se tot străduie să pună deoparte provizii pentru iarnă ? Sau, dimpotrivă, dacă eu sunt o albină obsedată de a face miere şi, veşnic ocupat, uit să te mai bag în seamă ? Voi încerca să te îndulcesc cu porţii din mierea pe care o produc, dar îţi va părea destul de dulce ?

Poate n-ar trebui să pun toate întrebările astea ! La urma-urmei, analizată raţional, iubirea e o improbabilitate. De aceea există credinţă şi speranţă, ca să răzbaţi acolo unde raţiunea nu poate.

Ar trebui, îmi spui, să las valul de căldură sufletească să mă cuprindă, iar iubirea noastră să fie precum o orchestră în care muzicanţii să se armonizeze pe parcurs. Instrumentiştii cei mai pasionaţi probabil se pot armoniza relativ uşor în orice formaţie, fie ea de muzică de cameră, de Jazz sau de Metal. Dar, nu sună uşor, nu ? Îţi place muzica ? Care ?

Se spune că dragostea e mortarul care leagă împreună şi potriveşte cele mai diferite cărămizi. Oare avem destul mortar ca să acoperim toate asperităţile cărămizilor noastre, sau templul iubirii noastre va fi unul şubred ?

Mă priveşti cu lacrimi în ochi, iar mâinile care-mi întind cadoul iubirii tale au început să tremure. Sunt prea cinic ? Nu era aşa în poveştile pe care le-ai auzit... alea cu prinţese şi prinţi pe cai albi şi cu..şi-au trăit fericiţi..., nu ? Te întrebi dacă mai pot crede în vraja unei poveşti ? Poate te gândeşti că te pun la încercare. Poate-ţi zici că nu-i nimic, şi ce dacă !.. Mă vei da tu pe brazdă !

Poate-n cadoul tău e o lesă şi-un manual de dresaj. Poate e doar o teamă de singurătate. Ori o dorinţă de-a fi „în rând cu lumea”..

Poate-i o floare rară şi pură, care trebuie ocrotită şi tu speri ca eu să fiu grădinarul potrivit.

N-o scoţi la capăt cu mine !

Prea mi-ai băgat sub nas cadoul, iar eu am devenit circumspect.

Uite, trebuia să mă fi întrebat, aşa, privindu-mă maliţios, dacă-mi plac cadourile... M-ai fi întrebat dac-am fost cuminte. Dacă cred că merit un cadou. Copilul din mine ar fi devenit brusc curios şi dispus să negocieze. M-ai fi pus să-i scriu o scrisoare lui Moşu’ şi-ai fi putut să tragi cu ochiul la ce-mi doresc eu să fie în cadou. Poate te-aş fi zărit plimbându-te cu cadoul acela frumos ambalat şi m-aş fi întrebat dacă-i pentru mine sau pentru altcineva. Poate, aşa, relativ neglijent, te-ai fi aplecat să piteşti cadoul acela undeva, iar în mine s-ar fi aprins văpăi privindu-ţi picioarele lungi şi muşchii cambraţi. Ai fi prelungit astfel magia sărbătorilor, lăsând să crească dorinţa în mine, gândindu-mă ce poezie frumoasă să spun ca să impresionez pe toată lumea şi să fiu eu cel care primeşte cadoul acela misterios. Să fi văzut atunci bucurie pe mine când aş fi atins, în sfârşit, cadoul !

Ia, ia cutia asta de aici şi mai intră odată !

Lumea lucrurilor care nu există

În primul rând, ceea ce urmează să vă spun e un mare secret. E atât de secret încât nimeni nu recunoaşte existenţa lui. Nu mă credeţi ? Întrebaţi pe orice om mare şi vă va privi ciudat şi vă va spune, aproape fără ezitare, că aşa ceva nu există. De altfel e logic să susţii că lumea lucrurilor care nu există nu există ea însăşi. Fiind formată din lucruri care nu există, e oarecum de aşteptat ca nici acea lume să nu existe. Oamenii mari adoră să încurce lucrurile în felul ăsta ! E felul în care se cred mai grozavi decât copiii. De aceea-şi şi spun, cu emfază, „Cei mari”. Şi doar n-o să credeţi că asemenea persoane vor da pe mâna „celor mici”, a prichideilor, cum le place să ne spună, un asemenea secret !

Ascultaţi-mă pe mine, căci eu doar arăt ca un om mare, dar înăuntru am rămas tot un prichindel: Lumea lucrurilor care nu există, există cu adevărat. Tocmai fiindcă m-am deghizat ca unul de-al lor, am izbutit să aflu acest secret pe care vi-l spun acum şi vouă.

Ei, altfel ar fi fost viaţa mea de prichindel dac-aş fi ştiut de lumea asta ! Dar nu-i rău nici aşa !

Aşa că, hai să ne dăm mai aproape, să nu ne audă careva şi să vă spun cum e cu lumea asta a lucrurilor care nu există.

Poate credeţi că glumesc ! Sau, poate, credeţi că vreau să vă păcălesc, promiţându-vă lucruri care nu există !

Ei, aşi !

Ce ? N-aţi mai auzit de lucruri care „nu există” dar pe care toată lumea le ştie şi le aşteaptă ? Chiar şi aici, în lumea lucrurilor care există, sunt destule lucruri care „nu există”. Doar aţi auzit pe unul sau pe altul râzând şi spunând: „Haide, tataie, aşa ceva nu există!”

Să vă dau câteva exemple de lucruri care „nu există” din lumea asta ?

Uite, Moş Crăciun, de pildă. Eee ? Ce mai ziceţi ? Sau iepuraşul de paşte..sau îngeraşul, sau căpcăunul Bau-Bau din dulap, care se uită dacă mâncaţi tot din farfurie. Îl ştiţi doar, nu ? Mai vreţi ? Ce ziceţi de Moş Ene, care vine pe la gene ? Sau de barza care aduce copilaşi ? De zâna măseluţă, de piticul din pădure şi alţii şi alţii...

Există sau nu ?

Nu i-aţi văzut de atâtea ori la televizor ? Bine, la televizor apar tot felul de oameni, îmbrăcaţi în costume care vorbesc despre tot felul de lucruri despre care toată lumea ştie că nu există, dar îi lasă-n pace să vorbească. Vorbesc de creşteri salariale, de autostrăzi şi de tot soiul de alte baliverne. Cine mai stă să-i creadă ? Dar, pe lângă astea, mai sunt multe, multe alte lucruri care „nu există” în jurul nostru. Muzele care-i inspiră pe artişti, drăcuşorul care-şi bagă coada şi face ca mingea şutată să nimerească bara, piticul năzdrăvan care murdăreşte cu noroi ghetuţele copiilor cuminţi sau nenea dezbrăcat care locuieşte în dulapurile soţiilor frumoase.

Eee ! Ce mai atâta vorbă ? V-am convins, nu ?

Deci, hai să vă spun de ce nimeni nu a putut să-i vadă pe toţi ăştia..decât la televizor. Ciuliţi urechea, că o să spun doar în şoaptă ! Nu-i vedem, pentru că toţi ăştia de care v-am zis sunt, de fapt, locuitori ai lumii lucrurilor care nu există..

Normal, nu ?

Păi cum altfel !

Ei nu stau în lumea asta, de aceea nu-i poate vedea nimeni. Stau liniştiţi acolo, în lumea lor, şi vin dincoace doar aşa, în vizită. Fac treaba, sau boroboaţa şi „Pac !”, au şi plecat înapoi. E simplu, nu ?

Cum fac asta ?

Ei, ăsta e cel mai mare secret! Iar acum, o să vi-l spun şi vouă. Doar să promiteţi că n-o să mai spuneţi la nimeni, bine ? Vă spun şi de ce..dar, dup-aia..

Se poate trece din lumea asta în lumea lucrurilor care nu există prin orice loc sau lucru care se deschide.

DAR !!!

Staţi aşa, că nu-i aşa de simplu ! Doar cine ştie de lumea aceea poate deschide poarta către ea... Adică ?..o să mă-ntrebaţi..Adică cum ?

Adică trebuie să credeţi în lumea aceea ca să puteţi intra în ea ! Dacă nu credeţi, e degeaba ! Puteţi deschide orice lucru, că n-o să găsiţi nimic !

Sunteţi nedumeriţi ? Hai să vă dau un exemplu, poate vă va fi mai simplu de înţeles.

Ştiţi bisericile ? Clădirile alea înalte, cu turle şi clopote... Ei, tot acolo sunt nişte cărţi. Aşa, mai roase, cu multe pagini şi-n care scrie ceva, mărunt-mărunt, în ele. Dacă o să intraţi într-o biserică din asta şi-o să fiţi atenţi la cei care deschid cărţile alea..o să vedeţi că oamenii aceia intră în altă lume. Aşa, dacă luăm cartea aia, să zicem, la întâmplare, ca şi cum ar fi o oricare altă carte, şi-o deschidem..ne uităm şi...nimic ! Nişte litere şi, poate, vreo floricică uscată. Dacă, însă, o facem ca acei oameni care pe lângă carte îşi deschid şi inima, atunci da..atunci ni se deschide poarta şi putem vedea şi intra într-o parte a lumii lucrurilor care nu există.

Aţi înţeles ? Dacă deschideţi orice cu toată inima şi crezând cu adevărat, atunci puteţi intra în lumea de care vă spun.

Orice ?

Da ! Orice se poate deschide ! O carte ? Da ! Un sertar ? Da.. Televizorul ? Sigur..de aceea multe din lucrurile care nu există le vedem la televizor.. Să vă mai spun eu..o cutiuţă, o scoică şi chiar un buzunar.. Toate duc spre lumea lucrurilor care nu există. De aceea pot dispărea oricând vizitatorii care vin de acolo în lumea noastră. Dacă simt că vine cineva, pac, deschid ceva şi gata !

Dar, aţi promis că nu veţi spune la nimeni ! Ştiu..şi eu am promis c-o să vă spun de ce. N-am uitat şi uite că vă spun. Să nu spuneţi la nimeni din două motive. Unul, toţi cei din lumea lucrurilor care nu există sunt prieteni cu cei care cred în lumea lor. Şi-i ajută ! De aceea, despre unii oameni nu se ştie de ce, dar au noroc. De aceea !

Dar, dacă spui şi la alţii, care nu cred cu toată inima, atunci locuitorii care nu există se supără şi fac taman pe dos. Adică, îţi încurcă socotelile. Aţi auzit de ghinionişti, nu ?

În plus, dacă spui aşa, în dreapta şi-n stânga, râde lumea de tine şi vei începe chiar tu să te îndioeşti de ce spui. Şi uite-aşa, dacă mai trebuie s-o spun, eşti alungat cu totul din lumea aceea. Gata, ţi se închid porţile !

Păi, nu-i păcat ?

Bine ? Atunci aşa rămânem şi, dacă sunteţi cuminţi, de fiecare dată când ne întâlnim vă voi spune câte-o snoavă a călătoriilor mele în lumea lucrurilor care nu există. Ooo, am multe-multe-multe lucruri să vă povestesc, care de care mai minunate !

Mă gândesc chiar să scriu toate poveştile astea şi să le pun într-o carte pe care s-o poată citi prichindeii înainte de culcare. Oricum, n-o să mă creadă nimeni..

Auzi tu ! ..Lumea lucrurilor care nu există ! Ha !

Zbor săgetat

Am înţeles totul pe dos !

Dacă ne-am compara cu o săgeată, până acum eram convinşi că divinitatea e coarda care ne-a lansat şi căutam să luăm contact cu ea privind în urmă, spre momentul de unde a început totul, spre coada săgeţii. De fapt, divinitatea este ţinta spre care ne îndreptăm şi-ar trebui mai degrabă să căutăm spre vârful săgeţii ca să-ncepem să-ntrezărim ceea ce este cu adevărat menirea noastră. Apoteoza.

Cum orice săgeată ar presupune un arc, un arcaş şi-o voinţă, o intenţie a acelui arcaş, am presupus că arcaşul a existat înaintea săgeţii. De bună seamă, săgeata, chiar înainte de-a fi făurită, exista în imaginaţia acelui arcaş şi nişte mâini pricepute i-au dat viaţă, iar apoi au sprijinit-o în arc, au întins coarda şi i-au dat menirea zborului.

Totul, atunci, ar însemna premeditare. Totul, atunci, ar trebui să fie încărcat de sens. Soarta noastră ar trebui să fi fost deja scrisă încă de la început, din momentul în care s-a născut ideea de săgeată. Mai mult, săgeata, odată realizată şi lansată, n-ar mai avea nici un motiv să se schimbe. De ce-ar face-o, dacă intenţia iniţială era să slujească unui anume scop, fiind concepută şi fasonată cu grijă ca să şi-l atingă ? Orice alterare ar primejdui însăşi atingerea obiectivului, iar orice săgeată care-şi ratează ţinta e o irosire.

Deci evoluţia nu numai că n-ar trebui să existe, dar ar fi de-a dreptul periculoasă. Orice schimbare e potenţial primejdioasă, deci indezirabilă.

Pornind de la principiul arcaşului primordial, ajungem, prin firul deducţiei logice, într-o fundătură. Dacă acel arcaş ne-a menit unui scop, lansându-ne spre ţintă ne-a răpit posibilitatea de decizie. Orice rebeliune sau arogare a liberului arbitru nu face decât să ne irosească potenţial, determinându-l pe arcaş să clatine nemulţumit din cap şi să pornească să făurească o altă săgeată, mai disciplinată şi mai eficientă. Sau arcaşul acela veghează, în atotputernicia sa, ca nimic să nu tulbure traiectoria şi atunci totul e deja scris. Orice ne-am imagina n-ar fi decât o iluzie, fiind, de fapt, încătuşaţi de o Karmă implacabilă.

Dispare, atunci, însăşi noţiunea de păcat, acesta fiind şi el doar o iluzie. La fel şi virtutea. Toate devin nişte noţiuni abstracte, lipsite de sens concret. N-am fi decât piesele unui joc absurd, care se desfăşoară conform capriciilor unui misterios arcaş care-şi aruncă săgeata ca pe-un bumerang, doar ca să vadă, mânat de curiozitate, dacă aceasta se întoarce la el sau nu.

Dacă, în schimb, privim exact pe dos, presupunând că ceea ce ne-a lansat este doar o explozie aleatoare, iar noi am fost doar un banal proiectil care-a luat, prin frecare, formă de săgeată atunci zborul nostru poate fi, în afară de o oarbă rătăcire de-o clipă, o şansă.

Varianta asta ne încarcă de-o teribilă responsabilitate, dar ne şi înarmează cu o ţintă şi cu potenţial. Dacă nimic nu este scris, însăşi traiectoria noastră fiind doar aparent stabilită, înseamnă că totul este posibil, totul este permis şi zborul, jocul, e deschis oricărui rezultat.

Doar de noi depinde atunci ca din săgeată azvârlită să devenim pasăre conştientă de zborul ei, să devenim noi înşine voinţă, care adaptează traiectoria şi-şi alege scopul.

Potenţialul nostru cognitiv şi creator pare să îndreptăţească această variantă. Întreaga evoluţie pare să tragă afară din noi din ce în ce mai mult. Săgeata capătă conştiinţă de sine, iar forma i se modifică pe măsură ce străbate neantul. Ba, dacă privim atent, n-am avut niciodată o formă precisă, imuabilă. Totul este mai degrabă o curgere fluidă, având în vârf o veşnică metamorfoză. Capul săgeţii se deschide mereu, iar din măruntaie apar noi vârfuri care împung necunoscutul. Fiecare vârf e puţin diferit de cel dinainte, iar succesiunea, astfel repetată, pare zbor.

Ştim că din corpul aparent fusiform al săgeţii pot oricând lua naştere aripi sau alte forme care să transforme fundamental tot întregul. Atunci evoluţia nu numai că e evidentă, ci devine chiar obligatorie, devine regula de aur, pentru că prin veşnicul clocot se pot naşte mereu forme noi, mai adaptate scopului. Atunci cunoaşterea devine parte a adaptării, pentru ca noile transformările să fie controlate cu pricepere. Devenim propriul nostru arcaş care-şi făureşte săgeata chiar în timpul zborului, iar zborul, din mişcare amorfă, devine voinţă.

Rămâne doar să privim în faţă, spre posibila ţintă, pentru a putea şti cum să adaptăm traiectoria şi cum să modificăm forma ca să ajungem la ea.

Săgeata-n zbor devine pasăre, iar pasărea devine voinţă, ca voinţa să creeze un semi-zeu care, la rândul lui..

Pe firul acesta, în faţă este apoteoza. Ţinta este tocmai Dumnezeirea, ca ultimă înfrăţire cu Universul care, altfel, s-ar irosi.

Da, şoapta care ne-a însoţit întreaga existenţă din momentul în care-am devenit conştienţi de sine, pare a veni chiar din noi. Avem divinitatea înscrisă-n gene şi suntem sămânţă de dumnezeire.

Până acum am înţeles totul pe dos.

Acum putem vedea că toate ne împing spre acelaşi rezultat. Evoluţia îşi dă mâna cu voinţa şi credinţa, cu capacitatea de a crea orice din nimic, cu înţelegerea spaţiului în care zburăm.

Poate că Universul nu-i decât o imensă placentă în care noi creştem, iar sorocul naşterii se apropie.