Ploaie

Ca să fiu cinstit, câteodată mă opresc din tot ce fac, din toată alergătura asta, şi mă uit la lumea asta doar ca un spectator. Ştii, genul acela de privire pe care-o arunci pe fereastră atunci când afară plouă şi observi de sus cum siluete ascunse după umbrele străpung perdeaua de picături de ploaie. Vezi maşini grăbite cum lasă în urma lor un siaj umed pe şosea. Vezi câinele de vis-a-vis cum stă pitit în cutia lui de carton şi se uită şi el la lume. Îi poţi vedea, dacă te uiţi atent, mişcarea abia perceptibilă a pupilelor şi realizezi că aşteaptă. Aşteaptă să treacă ploaia ca să-şi poată relua rutina zilnică.

Dacă pui palma pe geam, zăreşti cum geamul se abureşte. Dacă o iei de acolo, rămâne un contur interesant pe geam, încadrat de sticlă aburită.. După puţin timp, poţi vedea cum acel contur începe să dispară. Lumea, deranjată o clipă de prezenţa palmei tale calde, reintră în normalul ei, recucerindu-şi teritoriul vremelnic pierdut. După încă doar câteva clipe, urma palmei dispare cu totul, iar în locul a răsărit însăşi îndoiala. Te întrebi dacă acolo a fost cu adevărat o urmă, sau doar ţi s-a părut.

Te uiţi la cutia de carton în care era câinele. Cartonul s-a udat şi cutia e goală. N-ai văzut când a plecat, dar începi să te întrebi dacă a fost vreodată un câine în acea cutie sau doar ţi s-a părut.

Dacă plouă cu adevărat tare, peisajul te îndeamnă să te întrebi dacă este cu adevărat o deosebire între acel câine şi tine. Adică, bineînţeles că este ! Ai altă formă, alte dimensiuni şi, suprem argument, eşti înzestrat cu o raţiune care-ţi permite să-ţi pui asemenea întrebări, în timp ce câinele... Oare câinele avea vreun gând în timp ce privea ploaia ?

Dar dincolo de detalii de felul ăsta, care-i adevărata diferenţă ? Amândoi, om şi câine, sunt fiinţe temporare, care se adăpostesc de ploaie. Însăşi ploaia pare a fi un soi de strădanie de-a spăla orice urmă a efemerului, de-a alunga temporarul unei urme aburite pe sticla unui geam.

Ne trezim dimineaţa, ne curăţăm, mâncăm ceva şi apoi ieşim în lume. Până acum, nu sunt diferenţe majore între om şi câine. Omul se duce la lucru o vreme, rezolvă probleme pe care tot el le-a creat, dă telefoane, dă sau primeşte şuturi, îşi ia leafa şi pleacă acasă. Poate se opreşte la cumpărături, sau poate, obosit, merge glonţ acasă, mai mănâncă ceva, se joacă puţin cu copiii lui, face dragoste cu perechea sa şi se culcă. Poate, înainte de asta, mai aruncă o privire la televizor sau pe Net, poate mai ascultă o muzică sau poate citeşte o pagină în care alt om îl îndeamnă să cugete asupra existenţei sale şi asupra consecinţelor faptelor lui.

Spre deosebire de om, câinele nu merge la lucru, se joacă toată ziua cu alţi câini, poate chiar cu puii lui, mănâncă ce apucă, doarme pe apucate şi ciuleşte urechile dacă vede vreo pisică sau vreun poştaş. S-ar putea să asculte şi el muzică pe undeva (oare cum percepe el muzica ?), poate se uită şi el la ceva ca la televizor, poate prinde o coţăială, mai mănâncă ceva şi se culcă.

Hmm..

Pare ceva mai liber decât omul ! De ce i-o fi spunând viaţă de câine ?

Probabil că un câine nu cugetă deloc la trecerea vremii şi la începutul şi sfârşitul lui pe pământ. Nu ştie câţi ani are şi ia fiecare zi ca o chestie care se întâmplă. Ca ploaia. Într-o zi chestia asta n-o să se mai întâmple şi gata ! Nu-i nevoie nici de psihologi, nici de preoţi, nici de iaduri sau raiuri !

Oare câinele şi-ar dori să fie om ? Am citit o povestire SF pe tema asta, şi câinele, devenit pentru o zi om, şi-a cheltuit toţi banii pe mâncare (asta a fost bine !), dar n-a priceput de ce nu putea mirosi în voie fundurile femeilor care-i plăceau..ce să mai zicem de coţăială !? (asta n-a mai fost aşa de bine !). Dar peste toate a planat o frică. A simţit o teamă că toate astea s-ar termina într-o zi... A încercat să ignore sentimentul ăsta făcând pe ocupatul, iar a doua zi, retrezit câine, s-a simţit mai bine şi deşi n-a mai mâncat pe săturate şi poate l-au stropit câteva maşini, n-a mai avut nici o grijă. Teama aceea ciudată dispăruse şi s-a putut acupla în voie cu cine i-a plăcut.

Cred că cel care-a scris rahatul ăla de povestire, cică „SF”, era teribil de frustrat, nu ?

Sunt încă multe lucruri care ne diferenţiază ! Iubim, cutezăm, sperăm, conştientizăm extazul şi suntem fericiţi şi, mai ales, visăm... Oare câinii visează ?

Oricum, facem toate astea doar pe apucate şi destul de rar. Nu mă credeţi, ia calculaţi procentual cât timp petreceţi citind cărţi, cugetând sau făcând planuri serioase de viitor !...

Aham !

Ploaia asta e de vină pentru gândurile astea ! Lasă că iese el soarele şi totul se va reumple de culoare. Poate mâine voi întâlni on om interesant cu care să schimb o vorbă, poate voi întâlni o fată frumoasă. Mâine, oricum, mă duc să votez, stabilind un viitor mai bun pentru mine şi pentru copii mei...

Aham !