Zbor săgetat

Am înţeles totul pe dos !

Dacă ne-am compara cu o săgeată, până acum eram convinşi că divinitatea e coarda care ne-a lansat şi căutam să luăm contact cu ea privind în urmă, spre momentul de unde a început totul, spre coada săgeţii. De fapt, divinitatea este ţinta spre care ne îndreptăm şi-ar trebui mai degrabă să căutăm spre vârful săgeţii ca să-ncepem să-ntrezărim ceea ce este cu adevărat menirea noastră. Apoteoza.

Cum orice săgeată ar presupune un arc, un arcaş şi-o voinţă, o intenţie a acelui arcaş, am presupus că arcaşul a existat înaintea săgeţii. De bună seamă, săgeata, chiar înainte de-a fi făurită, exista în imaginaţia acelui arcaş şi nişte mâini pricepute i-au dat viaţă, iar apoi au sprijinit-o în arc, au întins coarda şi i-au dat menirea zborului.

Totul, atunci, ar însemna premeditare. Totul, atunci, ar trebui să fie încărcat de sens. Soarta noastră ar trebui să fi fost deja scrisă încă de la început, din momentul în care s-a născut ideea de săgeată. Mai mult, săgeata, odată realizată şi lansată, n-ar mai avea nici un motiv să se schimbe. De ce-ar face-o, dacă intenţia iniţială era să slujească unui anume scop, fiind concepută şi fasonată cu grijă ca să şi-l atingă ? Orice alterare ar primejdui însăşi atingerea obiectivului, iar orice săgeată care-şi ratează ţinta e o irosire.

Deci evoluţia nu numai că n-ar trebui să existe, dar ar fi de-a dreptul periculoasă. Orice schimbare e potenţial primejdioasă, deci indezirabilă.

Pornind de la principiul arcaşului primordial, ajungem, prin firul deducţiei logice, într-o fundătură. Dacă acel arcaş ne-a menit unui scop, lansându-ne spre ţintă ne-a răpit posibilitatea de decizie. Orice rebeliune sau arogare a liberului arbitru nu face decât să ne irosească potenţial, determinându-l pe arcaş să clatine nemulţumit din cap şi să pornească să făurească o altă săgeată, mai disciplinată şi mai eficientă. Sau arcaşul acela veghează, în atotputernicia sa, ca nimic să nu tulbure traiectoria şi atunci totul e deja scris. Orice ne-am imagina n-ar fi decât o iluzie, fiind, de fapt, încătuşaţi de o Karmă implacabilă.

Dispare, atunci, însăşi noţiunea de păcat, acesta fiind şi el doar o iluzie. La fel şi virtutea. Toate devin nişte noţiuni abstracte, lipsite de sens concret. N-am fi decât piesele unui joc absurd, care se desfăşoară conform capriciilor unui misterios arcaş care-şi aruncă săgeata ca pe-un bumerang, doar ca să vadă, mânat de curiozitate, dacă aceasta se întoarce la el sau nu.

Dacă, în schimb, privim exact pe dos, presupunând că ceea ce ne-a lansat este doar o explozie aleatoare, iar noi am fost doar un banal proiectil care-a luat, prin frecare, formă de săgeată atunci zborul nostru poate fi, în afară de o oarbă rătăcire de-o clipă, o şansă.

Varianta asta ne încarcă de-o teribilă responsabilitate, dar ne şi înarmează cu o ţintă şi cu potenţial. Dacă nimic nu este scris, însăşi traiectoria noastră fiind doar aparent stabilită, înseamnă că totul este posibil, totul este permis şi zborul, jocul, e deschis oricărui rezultat.

Doar de noi depinde atunci ca din săgeată azvârlită să devenim pasăre conştientă de zborul ei, să devenim noi înşine voinţă, care adaptează traiectoria şi-şi alege scopul.

Potenţialul nostru cognitiv şi creator pare să îndreptăţească această variantă. Întreaga evoluţie pare să tragă afară din noi din ce în ce mai mult. Săgeata capătă conştiinţă de sine, iar forma i se modifică pe măsură ce străbate neantul. Ba, dacă privim atent, n-am avut niciodată o formă precisă, imuabilă. Totul este mai degrabă o curgere fluidă, având în vârf o veşnică metamorfoză. Capul săgeţii se deschide mereu, iar din măruntaie apar noi vârfuri care împung necunoscutul. Fiecare vârf e puţin diferit de cel dinainte, iar succesiunea, astfel repetată, pare zbor.

Ştim că din corpul aparent fusiform al săgeţii pot oricând lua naştere aripi sau alte forme care să transforme fundamental tot întregul. Atunci evoluţia nu numai că e evidentă, ci devine chiar obligatorie, devine regula de aur, pentru că prin veşnicul clocot se pot naşte mereu forme noi, mai adaptate scopului. Atunci cunoaşterea devine parte a adaptării, pentru ca noile transformările să fie controlate cu pricepere. Devenim propriul nostru arcaş care-şi făureşte săgeata chiar în timpul zborului, iar zborul, din mişcare amorfă, devine voinţă.

Rămâne doar să privim în faţă, spre posibila ţintă, pentru a putea şti cum să adaptăm traiectoria şi cum să modificăm forma ca să ajungem la ea.

Săgeata-n zbor devine pasăre, iar pasărea devine voinţă, ca voinţa să creeze un semi-zeu care, la rândul lui..

Pe firul acesta, în faţă este apoteoza. Ţinta este tocmai Dumnezeirea, ca ultimă înfrăţire cu Universul care, altfel, s-ar irosi.

Da, şoapta care ne-a însoţit întreaga existenţă din momentul în care-am devenit conştienţi de sine, pare a veni chiar din noi. Avem divinitatea înscrisă-n gene şi suntem sămânţă de dumnezeire.

Până acum am înţeles totul pe dos.

Acum putem vedea că toate ne împing spre acelaşi rezultat. Evoluţia îşi dă mâna cu voinţa şi credinţa, cu capacitatea de a crea orice din nimic, cu înţelegerea spaţiului în care zburăm.

Poate că Universul nu-i decât o imensă placentă în care noi creştem, iar sorocul naşterii se apropie.