Clape

Stătea în faţa clapelor albe şi negre, frumos aliniate pe claviatura pianului din camera sa de muzică. Dacă, în lumea asta, îi era ceva cu adevărat familiar, asta era succesiunea clapelor albe, sidefate, cu cele negre, mai scurte, ale claviaturii. De-ar fi şi restul lumii atât de simplă şi ordonată ! Ar fi fost bine daca-i fi putut să obţii şi-n viaţă acelaşi rezultat de fiecare dată când apăsai o anumită clapă.

Atunci ar fi putut exista partituri care să te ajute să străbaţi prin viaţă, într-o armonie deplină. Totul ar fi depins doar de virtuozitatea celui care apasă clapele.

Evident, asta nu numai că nu era posibil, dar ştia şi el că era, chiar şi asta, o simplificare. Ştia că până şi atingerea unei clape putea fi făcută-ntr-o infinitate de feluri, cu tot atâtea rezultate. Poate pentru o ureche profană sunetul părea acelaşi, dar el învăţase să discearnă tânguiri sau jubilări ale sunetului. Aceeaşi partitură putea fi interpretată în fel şi chip, într-un număr nesfârşit de variaţiuni care transmiteau aproape orice stare sufletească.

Se amuzase odată interpretând, la un parastas, un recviem vesel. Nu ştia de ce toată atmosfera aceea sumbră a rudelor îndoliate îi provocase, paradoxal, o veselie profundă. Poate era bucuria de a se simţi viu, de a nu trebui decât să deschidă uşa şi să păşească afară ca să se lase mângâiat de razele blânde ale soarelui şi să admire albastrul adânc al cerului senin, brăzdat de păsări care zburau libere şi ciripeau ritualuri de împerechere. Poate ! Poate altceva...

Fusese rugat să interpreteze o melodie. Cel recent decedat era un meloman pătimaş şi-i fusese atât prieten cât şi admirator fervent. Privind fotografia îndoliată de pe perete, în loc să fie cuprins de regrete şi covârşit de pierderea unui suflet drag şi apropiat, i se păruse mai potrivit să aducă o odă clipelor de odinioară. Fuseseră clipe frumoase, pline, luminoase..

Degetele ezitară înainte să apese clapele pianului. Simţea atingerea rece, familiară a clapelor acelui pian la care mai cântase de atâtea ori, spre deliciul prietenilor. Asta simţise când atinsese clapele: o reîntâlnire cu vechi prieteni, iar asta nu putea fi decât un prilej de bucurie. Aşa că, chiar de la primele acorduri, recviemul căpătă o culoare şi melodicitate care l-ar fi umplut de mândrie pe celebrul lui compozitor.

Degetele prinseră să zboare pe clape, talpa atingând pedalele pianului într-un ritm doar cu ceva mai alert decât ar fi trebuit, iar muzica născută astfel prinse a pluti prin încăpere, înfiorând sufletele celor prezenţi. Conversaţiile încetară, urechile deveniră atente, iar ochii începură să strălucească într-un fel ciudat de viu. Nu le vedea feţele, dar le simţea bucuria picurându-le în inimi şi zâmbetele înflorindu-le pe chip, uitând durerea lipsei celui drag dintre ei.

Nimeni nu făcu nimic ca să-l întrerupă. Nimeni nu părea contrariat de nepotrivirea tonalităţii melodiei. Probabil că acest recviem nu fusese niciodată atât de plin de viaţă şi toţi simţeau că sunt martorii privilegiaţi ai unui eveniment unic. Fiinţele erau transpuse într-o stare de graţie pe care nici unul din ei nu voia s-o spulbere. Doar ascultau, sorbind fiecare acord, fiecare fină alternare de sunete, ştiind că nu vor putea să explice vreodată în cuvinte ceea ce tocmai simţeau.

Iar el îi simţea pe toţi, le simţea încordarea, extazul, încântarea. Muzica aceea îi înfrăţea pe toţi, chiar dacă doar pentru câteva clipe.

Când ultimul sunet reverberă prin încăpere, stingându-se, nimeni nu făcu nici un gest, de parcă, în interiorul fiinţei lor, ecoul sunetului încă ar fi trăit. Nu aplaudară, ci doar clătinară din cap, iar când pianistul se ridică de pe scaun, toţi se ridicară şi ei şi trecură, pe rând, să-l îmbrăţişeze, fără un cuvânt.

Da...

Erau, totuşi, şi clipe în care îi era ciudă că tot ce putea era să-şi exprime sentimentele prin intermediul acelor clape. De parcă exacerbarea acestui simţ al său le atrofiase pe celelalte, răpindu-i posibilitatea de a fi un om ca toţi ceilalţi.

Îi fusese ciudă, spre exemplu, pe stângăcia de care se simţi cuprins atunci când o întâlnise prima dată pe ea. Erau într-un restaurant şi sufletul îi era atât de plin de bucurie încât simţea nevoia să cânte. Dar acolo nu era nici un pian, iar el se foia frustrat, făcând gesturile cele mai prosteşti, bâlbâindu-se jenat şi fiindu-i ruşine de privirea ei amuzată. Avusese mare noroc că ea nu fugise în momentul acela. Mai târziu, când îi cântase pentru prima dată la pianul său de-acasă, ştiuse că, în sfârşit, reuşise să-i transmită inimii ei ceea ce simţea. Atunci ştiuse-ntr-o clipă că nu mai avea a se teme c-o va pierde.

Muzica.

Acest lucru atât de fragil, atât de perisabil, care se topea în amintire de îndată ce ultimul acord se stingea, era viaţa lui. Îi invidia pe sculptori, pe pictori, chiar şi pe scriitori. Operele lor erau palpabile. Erau concrete. Puteau fi privite, pipăite, atinse de zeci, de sute de ori, de generaţii după generaţii. Muzica lui era efemeră.

Existau înregistrări, dar nu era acelaşi lucru. Nimic nu se compara cu muzica vie, cu avalanşa de sentimente care năvăleau peste cel care asculta, ştiind că totul, absolut totul, se năştea exact atunci, în acel prezent unic. Probabil că actorii de teatru simţeau ceva similar. Ei, actorii şi muzicienii, trăiau doar în luminile rampei, iar odată ieşiţi de pe scenă, păşeau doar într-o legendă nesigură. Erau cei mai expuşi să cadă pradă uitării.

Acum privea claviatura aceea familiară. Clapele acelea aproape că aveau întipărite-n sideful lor amprentele sale. Prin intermediul lor îşi revărsase sentimentele sale cele mai profunde, iar ele-l ascultaseră întotdeauna credincioase. Nu lăsa pe nimeni să cânte la pianul său. Era refugiul său. Locul său unic de pe acest pământ. Era o prelungire a sufletului său.

Iar, curând, se va despărţi de acest prieten.

Îşi privi degetele îmbătrânite, încercând să-şi astâmpere uşorul tremur. Încă-l putea stăpâni. Încă putea porunci degetelor sale să-l asculte. Dar sorocul se apropia.

Aşa e lumea asta ! Totul, chiar şi cea mai sublimă melodie are un sfârşit. O notă finală.

Dar nu încă !

Era singur. Ca de obicei, după ce iubirea sa îl părăsise pentru totdeauna. Singur, doar cu imaginea ei în sufletul său. Dar, ea-i zâmbea de acolo, din adâncul fiinţei.

Îi zâmbi şi el şi începu să-i cânte.