Gândurile unui optmist informat

Ca România intereselor mărunte, încremenită ca un mecanism gripat, să înceapă să se mişte, e necesară o lovitură bine aplicată şi, imediat după aceea, o regândire profesională a întregului mod de funcţionare.

Dincolo de starea critică actuală, dincolo de mulţimea de guri flămânde şi de mâini întinse, ne aşteaptă un viitor care se anunţă dur şi sumbru pentru întreaga planetă.

Ca parte a transatlanticului Europa, care-şi vede ameninţată strategia de stat al bunăstării, şi noi trebuie să ne pregătim de furtuna ce se profilează la orizont.

Situaţia care se întrevede, în linii mari, arată cam aşa: o economie mondială şubredă, cu perspective incerte, o armată de şomeri din ce în ce mai disperaţi, preţuri la alimente şi combustibili care stau să explodeze, deficite bugetare şi datorii publice imense. Fiecare din astea reprezintă o perspectivă sumbră, dar suprapunerea tuturor acestor factori recunosc că-mi dă fiori.

Fiind, funciar, un optimist, încerc să-ntrezăresc limanul în tot acest haloimăs. Am zis că invazia militară în Golf are la bază acordarea unui răgaz în care să se pregătească noile modele social-economice de mâine, am zic că actuala criză va insufla realism şi prudenţă în comportamentul oamenilor. Am zis că, undeva, un think-tank proiectează viitorul. Nu ştiu de la ce principii pleacă premisa acestui proiect, dar noua stare de echilibru pare că va avea o naştere extrem de dureroasă.

Mă tem că multe din libertăţile şi lucrurile pe care ne-am obişnuit să le luăm de bune sunt bagaje pe care nu le vom putea lua cu noi în barca de salvare care ne va duce la ţărmul zilei de mâine. Unul din aceste bagaje este conceptul de liberalism în economie. Dar, şi social-democraţia va fi nevoită să treacă la un nou model. Dacă social-democraţia era obişnuită să aibă la dispoziţie un vast aparat birocratic de redistribuire a bunăstării şi de asigurare a serviciilor sociale, mă tem că-n viitor acest lucru nu va putea fi posibil.

Practic, social-democraţii vor trebui să aplice lecţiile liberale de adaptare a statului la situaţii de criză. Adică, ori mâncăm cu toţii porţii din ce în ce mai mici, fiind supravegheaţi îndeaproape ca nimeni să nu trişeze la împărţit, ori rărim mesenii şi transmitem un mesaj limpede fiecăruia să se descurce pe cont propriu.

Ambele variante au dezavantaje evidente şi, probabil, soluţia va fi undeva la mijloc.

Ce înseamnă asta ? Înseamnă un stat care are foarte puţini angajaţi, iar restul serviciilor publice sunt externalizate, pe model privat. Adică ?

Adică contribuţii pentru pensii doar la fonduri private, ca şi sistemul de sănătate şi învăţământ. Transportul la fel, inclusiv cel public. În schimb, impozitele către stat sunt minime, iar statul va deveni doar un supraveghetor care veghează că toţi jucătorii joacă corect. Singurul sistem care ar rămâne girat de stat ar fi justiţia şi, poate, apărarea – care-ar fi riscant să fie dată pe mâini private. Adică sistemul de supraveghere şi de aplicare a legii. Pe lângă asta, statul trebuie să aplice o planificare generală, dirijând, prin impozite diferenţiate pe sectoare şi licenţe acordate, echilibrul economic general.

Privit din afară, un asemenea sistem e mai degrabă liberal, dar cu o lesă mult mai scurtă. Ar fi vorba de un liberalism planificat şi dirijat subtil. Practic, cam aşa ceva face China. Faci ce doreşti, atâta vreme cât te înscrii pe făgaşul stabilit şi respecţi cu stricteţe legalitatea.

Premisele noului sistem ar fi independenţa energetică şi alimentară şi orientarea către piaţa internă, chiar dacă cadrul la care mă refer poate fi unul mai larg, european. Cheia sistemului ar fi un echilibru obligatoriu a balanţei comerciale externe. Cuvintele tabu ar fi „deficit” şi „pe datorie”. Trebuie să produci ca să ai ce consuma. Simplu şi clar ! Dacă nu ai – rabzi ! Iarăşi simplu şi clar !

Durerea cea mai mare va fi perioada de trecere de la situaţia de azi la cea descrisă mai sus. De aceea am zic că e necesară o lovitură bine aplicată şi, imediat după aceea, o regândire profesională a întregului mod de funcţionare.

Ceea ce mi se pare un avantaj paradoxal în toate astea, este faptul că noi ne-am putea adapta relativ uşor la un astfel de sistem, cu condiţia ca mesajul să fie ferm şi răspicat. Când nu are de ales, românul se adaptează uşor. Am văzut deja asta la multe din firmele străine care-au deschis la noi, cât şi la românii care pleacă afară. Odată regula stabilită, românul cârâie, mârâie, dar se pune pe treabă şi-ntr-o săptămână i se pare că-i aşa de când lumea.

V-am zis eu că-s un optimist !