Mări de sânge

Zorii zilei înroşeau orizontul. Era începutul toamnei şi dimineţile deveniseră deja friguroase, aşa că oamenii se strângeau în jurul focului de vreascuri aprins pe pietrişul din apropierea ţărmului. Încă se luptau cu valurile de somnolenţă, privind cănile metalice de cafea aburindă aşezate în jurul flăcărilor pentru a le ţine calde. Trupurile lor erau o frontieră între frigul nopţii pe care-l simţeau în spate şi căldura jarului din faţa lor. Flăcările le jucau pe feţele obosite, trezite cu mult înaintea zorilor, iar ochii mici fixau aburul care se ridica din ceşti. Încă era tăcere. Încă picoteau, strânşi unii în alţii, furând încă un ultim răgaz de odihnă. Viaţa de pescar era o viaţă grea, chiar dacă citeai prin ziare despre poezia profesiei şi despre mirajul apelor albastre ale mării. Ziarele ! Renunţaseră de mult să le mai citească. Totul era politizat, de la ştiri până la articolele despre celebrităţi şi sport. Realitatea prea era în faţa lor în fiecare zi ca să mai recurgă la iluzia ziarelor şi revistelor. Singurele publicaţii care le mai încăpeau pe mână erau revistele pentru adulţi, deşi şi acestea erau bine pitite prin bagajele personale şi nici unul n-ar fi recunoscut că are aşa ceva sau n-ar fi împrumutat altuia o asemenea revistă. Paginile acelea erau doar pentru întunericul şi singurătatea cabinelor metalice şi strâmte din timpul lungilor săptămâni pe mare. Cu toţii cutreieraseră mările şi oceanele lumii, întinzând gigantice plase de pescuit, golind marea de miliarde de peşti. Lipseau de acasă aproape jumătate de an, revenind obosiţi, cu ochii injectaţi şi zâmbind din ce în ce mai puţin. Marea îşi lăsa smulsă ofranda din ce în ce mai greu. Erau din ce în ce mai multe vase de pescuit, arborând din ce în ce mai multe pavilioane, transformând totul într-o cursă din ce în ce mai infernală şi mai fără sens. Căpitanii erau îngânduraţi şi nervoşi, vocile finanţatorilor de la telefoane răsunau din ce în ce mai ameninţător, iar pentru ei viaţa devenea din ce în ce mai nesigură. Deja numărul de angajări începuse să scadă, iar cei rămaşi, ameninţaţi cu soarta celor rămaşi pe mal, trebuiau să tragă mai abitir, suplinind absenţele. Erau storşi şi aruncaţi când rămâneau fără vlagă. Ştiau ce soartă îi aşteaptă ! Într-un final ajungeau aici, pe acest ţărm, aşteptând ivirea zorilor.

Pescarii din Taiji, cu toţii foşti marinari din flota comercială de pescuit a Japoniei, aşteptau răsăritul.

O sticlă de Sake, apărută din buzunarul unei pufoaice, dezmorţi spiritele, făcând să apară zâmbete pe feţele aspre.

- Aşa mai zic şi eu ! Ăsta-i mai bun decât cafeaua !

Pe măsură ce sticla trecea rapid din mână-n mână, limbile păreau să se dezlege, iar atmosfera se însufleţi.

- Ieri, iar au venit reporterii ăia americani. Ăştia-s mai răi ca râia ! Cum miros că-i rost de ceva senzaţional, cum dau iama.

- Nu înţeleg de ce autorităţile nu-i trimit direct acasă ! Să meargă să facă la ei reportaje de-astea, că au, slavă domnului, destule subiecte. Să ne lase pe noi în pace !

- Bine le fac băieţii de pe mal care se bagă-n faţa camerelor lor de filmat şi-i filmează, la rândul lor !

Râsete izbucniră din piepturi. Deja erau obişnuiţi cu strategia asta. De cum apărea vreun aşa-zis turist alb cu o cameră de filmat, tovarăşii lor şi le scoteau pe-ale lor şi li se postau în faţă, filmându-le vârfurile nasurilor. Îi provocau pe acei oameni şi ajungea ca vreunul din „turişti” să ridice vocea sau să facă vreun gest mai agresiv şi poliţia locală intervenea deîndată. Aveau dreptul, conform legislaţiei japoneze, să-i reţină pentru cercetări 28 de zile, fără să-i acuze de ceva. Aveau dreptul ca-n acest interval să-i scoale la orice oră pentru interogări, iar în neonul celulei de beton pierdeai uşor noţiunea de zi sau noapte. Asta-i potolea pe mulţi, iar de provocat nu era prea greu să-i provoci pe aroganţii aceia obişnuiţi să poruncească.

Toţi pescarii din jurul focului clătinau aprobator din cap, gândind că cineva trebuia să le dea yankeilor aceia o lecţie. Japonia suportase mereu umilinţe din partea lor, fiind considerată un soi de ataş american. După război, constituţia japoneză interzicea intervenţia forţelor armate japoneze în afara graniţelor ţării, dar americanii îi presau pe oficialii japonezi să participe la aşa-zise misiuni umanitare. Aveau nevoie de carne de tun japoneză ca să-şi facă politica lor, fără să se murdărească pe mâini.

Iar, aici, la Taiji, mirosiseră rost de sămânţă de scandal în afacerea cu delfini. Se trezeau umanitarii şi ecologiştii americani să sară în ajutorul unor peşti, când la ei în ţară erau imense abatoare ce tocau zeci de mii de vieţi de animale pe oră, fie că era vorba de porci, vite sau păsări. Era, evident, mai uşor să arăţi cu degetul spre curtea altuia !

Pescuitul de delfini era ceva tradiţional în Japonia, chiar dacă niciodată nu fuseseră în centrul atenţiei publicului. Publicul, japonez sau oricare altul, nu dă prea mulţi bani ca să afle cum se umple farfuria cu mâncarea pe care-o au zilnic în faţă ! Ipocriţii ăia de americani mulţumesc dumnezeului lor pentru bucate, de parcă dumnezeu ar fi instalat acele uzine imense de produs carne. Ei aveau dreptul să facă orice şi să mănânce oricât. Dacă restul lumii ar fi făcut ce făceau americanii, n-ar fi ajuns cinci planete ca Pământul ! Dacă altcineva voia să-şi hrănească populaţia, săreau ecologiştii americani ca arşi.

Unii din pescari lucraseră pe baleniere până când americanii inventaseră o comisie care să interzică pescuitul balenelor. Unii lucraseră şi după aceea pe baleniere. Aveau, chipurile, dreptul să prindă balene ca să facă cercetări cu privire la modul lor de viaţă. Cum apăreau avioane cu aparate de filmat, scoteau imediat pancarte pe care scria „Scientific Research” şi „We’re measuring them !”.

Doar ei ştiau câţi „colegi” din toate ţările făceau cercetări „ştiinţifice” pe balene. Câteodată era mare înghesuială de „cercetători” în apele Pacificului.

Dar şi când nu era vorba de balene, treaba nu era uşoară ! Multe poveşti despre întreceri între vase de pescuit, aflate sub diverse pavilioane, se spuneau când sake-ul curgea. Navele evitau să se apropie unele de altele, dar când miza era vreun banc de peşte, mănuşile se scoteau şi echipajele se puteau vedea efectiv în ochi şi-şi aruncau priviri duşmănoase. Erau scafandrii specializaţi în tăierea năvoadelor celorlalte nave. În lupta pentru profit şi pentru dreptul de a pune mâncare pe masă, nu erau reguli.

Un pescar povestise odată cum, urmărind un banc de sardine, nava lor intrase în Marea pungă de gunoi din Pacific. Era o privelişte pe care n-o puteai uita uşor. Curenţii purtaseră toate reziduurile aruncate în ocean cale de mii de km şi totul se aduna în mijlocul Pacificului de nord şi pluteau acolo încă începând din anii 1950, când fenomenul fusese observat pentru prima dată. Acum, în mijlocul oceanului era un nou continent. Unul de gunoaie cu două milioane de kilometri pătraţi. Evident, nimeni nu făcea nimic, era zona nimănui, iar totul căpăta proporţii gigantice. Era deja un fapt obişnuit să găseşti cuiburi de albatroşi făcute din deşeuri şi-n ele să vezi scheletele puilor care muriseră sufocaţi, fiind hrăniţi de către propriii părinţi cu bucăţele de plastic care pluteau pe apă. Albatroşii confundau deşeurile cu resturi de peşti.

Multe poveşti se terminau în tăcere. Altele stăteau să înceapă. Ca cea de azi.

Convenţia de interzicere a pescuitului de balene nu spunea nimic de delfini. Toate delfinariile lumii doreau exemplare noi de delfini, iar preţul pentru un delfin care să semene cu celebrul Flipper ajungea şi la 150.000 de dolari. Aşa că, la Taiji, în fiecare sezon, începând cu septembrie, veneau dresori şi misiţi de peste tot ca să cumpere delfini.

Toţi aşteptau în golf în timp ce navele de pescuit ieşeau în larg. Aici nu era nevoie de năvoade. Delfinii au un sonar extrem de performant. Se zice că pot vedea prin corpul unui înotător. Pot să-i vadă inima bătând şi pot să vadă un copil în pântecele mamei lui. Sensibilitatea aceasta la sunete era şi pierzania lor, căci navele coborau în apă tije metalice lungi, iar oameni băteau cu ciocanul la capătul de afară. Sunetul se propaga de-a lungul ţevii, intrând în apă unde forma, împreună cu celelalte ţevi, un zid de sunete care speriau delfinii, mânându-i spre ţărm.

Odată intraţi în golf, alte bărci închideau accesul cu năvoade, iar specialiştii intrau în apă, apucându-se de măsurat şi analizat fiecare specimen. Negocierile se făceau rapid, contraofertele fiind evaluate pe loc şi, odată adjudecat, exemplarul respectiv era scos din apă cu o targă şi încărcat în dubiţe care-l repezeau la aeroport. Delfinii de aici ajungeau în delfinarii de pe toate meridianele globului.

Dar, nu pentru asta aşteptau azi pescarii japonezi pe ţărm. Ei erau acolo pentru faza a doua a operaţiunii.

Dacă prima fază părea oarecum normală şi era permisă filmarea, a doua fază se desfăşura în cel mai strict secret, a doua zi în zori.

Restul delfinilor nu erau eliberaţi. În loc de asta, erau mânaţi într-un golf alăturat, bine ascuns oricărei priviri indiscrete şi cu toate căile de acces barate. Nici un aparat de filmat nu era admis acolo, iar crestele care străjuiau golful erau împânzite cu gărzi şi paznici înarmaţi care nu glumeau.

Asta era o asemenea dimineaţă, iar valul de ciocănituri care începură să se audă din golful alăturat îi făcu pe toţi pescarii din golf să se ridice în picioare şi să se apropie de bărcile aliniate la ţărm. Deja coama sutelor de delfini brăzdau suprafaţa apei verzui, împinşi de zidul de sunet din spatele lor. Apa golfului se umplu cu spinările cenuşii ale delfinilor care se zbăteau înnebuniţi, încercând să scape de teroarea avalanşei de sunete care-i asurzea.

Imediat în spatele lor, scafandrii specializaţi şi bărci întindeau o barieră din folie galbenă, care separa cu totul apa golfului de restul mării. Calvarul zidului de sunet încetă şi, pentru o clipă, fu linişte. Apoi o voce urlă o comandă scurtă şi bărcile pline cu oameni ieşiră în golf. Mâinile pescarilor erau încleştate pe lungi suliţe ascuţite, cu vârful îndreptat spre apă. Unele suliţe aveau un trăgaci care declanşa un şoc electric, dar multe erau simple tije de metal ascuţite la capăt.

La o altă comandă, vârfurile suliţelor străpunseră fulgerător apa. Cu lovituri scurte, pătrundeau în carnea delfinilor, adânc, muşcând fără milă şi răpindu-le viaţa. Apoi alte lovituri, şi altele, cu gesturi mecanice, fără ezitări. Din răni ţâşnea sânge roşu aprins, iar zbaterea siluetelor cenuşii înceta în scurt timp.

Se zice că delfinul e conştient de sine şi înţelege ce i se întâmplă. Se zice că, prin sunete, aceştia comunică într-un fel pe care oamenii încă nu-l înţeleg. Probabil, dacă cineva ar fi înregistrat acele sunete, ar fi putut descifra groaza unui condamnat conştient, pus în faţa executării sentinţei. Unii dresori de delfini povestesc că viaţa unui delfin în delfinariu este un calvar. Ştiu asta pentru că delfinii se sinucid. Ca să respire, delfinul controlează conştient mişcările de admisie a aerului în plămâni, iar când viaţa devine insuportabilă, ei, pur şi simplu, încetează să mai respire. Atunci, dresorii vin la Taiji pentru alţi delfini.

Dar, gândurile acestea nu preocupă pe nici unul din pescarii care înfig căngi şi suliţe în viermuiala de trupuri din apă. Ei doar fac o treabă. Mecanic, fără resentimente, pândind cu ochi atenţi orice mişcare şi alegând locul unde să împlânte suliţa. Fiecare doreşte să ucidă dintr-o lovitură, dar în acea viermuială n-ai cum nimeri foarte precis, aşa că apa e plină de trupuri în convulsii care agonizează.

Iar apa se înroşeşte.

Tot golful devine o mare de sânge şi curând se lasă tăcerea. Pescarii tac, cu ochii aţintiţi asupra apei, ca să nu scape vreo ultimă mişcare, iar bărcile plutesc în sânge. Nici măcar acea barieră instalată la intrarea în golf nu poate opri roşeaţa să se împrăştie în restul mării, iar ecologiştii americani sau europeni filmează dârele roşiatice care se preling, scoţând suspine, dar fără să poată face ceva. În faţa lor stau proţăpiţi japonezi cu rânjete pe faţă, care-i filmează cu handy-cam-uri Sony.

Marea plânge cu lacrimi de sânge, în timp ce pescarii trag trupuri inerte afară din apă şi-ncep să le tranşeze.

**

Drama delfinilor ce se desfăşoară la Taiji a fost filmată prin strădania lui Ric O’Barry, primul dresor al delfinilor care-au fost folosiţi în serialul Flipper, şi care, acum, duce o campanie de salvare a delfinilor. Filmul realizat de el se numeşte „The COVE” şi spune întreaga poveste. Multe din cele povestite în prezentul text sunt aflate din acel film...