Despre frumusetea pierduta a vietii

Circulă pe Net un editorial al domnului Pleşu, care începe cu:

Daca ma gândesc bine, reprosul esential pe care îl am de facut tarii si vremurilor este ca ma împiedica sa ma bucur de frumusetea vietii.

Din când în când, îmi dau seama ca traiesc într-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori...

Probabil îl ştiţi..

Să nu-i fie cu supărare onoratului Pleşu, dar e o chestie care ţine mai mult de persoană, decât de vremuri sau ţară. Avem de ales între un trai spritualizat şi unul îmbelşugat. Una nu exclude neapărat pe cealaltă, dar trebuie să fii ori norocos, ori foarte tare de caracter ca să reuşeşti să le îmbini armonios.

Trebuie să te porţi ca şi cum ai avea, undeva în suflet, un întrerupător care te poate proiecta din modulul de acţiune în cel contemplativ şi invers. Problema este, odată întrerupătorul găsit, să ai voinţa de-a apăsa pe el, trecând dintr-o stare în cealaltă. Recunosc, cu mâna pe inimă, că trecerea de la contemplaţie la acţiune e cea mai grea, pentru c-o percepi ca pe o pierdere..şi asta pentru că fructul acţiunii este învăluit în ceaţa deasă a necunoscutului, pe când cel ale contemplaţiei îţi e la îndemână de cum ajungi în starea potrivită.

Într-atât de frumoasă e lumea şi viaţa !

Practic suntem Adami şi Eve care trăiesc în Paradis, dar care, muşcând din mărul ambiţiilor şi lăcomiei, devin orbi la frumuseţea şi pacea ce-i înconjoară.