Secrete

O secvenţă dintr-un film arăta o succesiune de cadre filmate seara în intimitatea personajelor principale... Ipostazele erau inedite, unele erau chiar şocante, toate sugerând că fiecare om are, pitit adânc în sufletul său, cel puţin un secret neştiut de nimeni.

Trăim într-o lume de secrete, iar cele mai multe rămân pecetluite pe veci în întuneric. Fiecare ascundem ceva ! Şi-n majoritatea cazurilor facem o treabă atât de bună ascunzându-le, încât lumea nu va bănui niciodată de ce suntem cu adevărat în stare.

Dacă le ascundem, înseamnă că nu vrem să le asumăm public, chiar dacă sunt părţi din noi. Practic, aruncând un văl al dicreţiei peste o parte a fiinţei noastre, aparent ne recunoaştem natura păcătoasă şi imperfectă. Poate, pe unele taine le considerăm doar prea intime pentru a putea fi vreodată împărtăşite cuiva, poate unele sunt doar bucurii de-o clipă pe care le-am smuls cu egoism, în timp ce restul lumii se zbate să lupte cu necazuri şi nu vrem să facem paradă cu bucuria noastră. E ăsta un păcat ?

Cumva lumea-şi face despre noi o anumită imagine pe care, chiar dacă nu ne corespunde pe de-antregul, nu vrem s-o contestăm. Poate ne e frică de răutatea lumii, care ne va nega dreptul la bucurie – întodeauna se găseşte cineva care pare mai îndreptăţit la fericire decât noi. Poate nu ne pasă, cu adevărat de lume. Poate, unii, suntem prea slabi ca să ne asumăm propria identitate şi acceptăm docili rolul distribuit. Poate, într-o răzvrătire de-o clipă, am smuls cel puţin odată acel văl şi ne-am arătat adevărata faţă, iar apoi, satisfăcuţi de momentul de refulare, am aşezat vălul la loc, zâmbind enigmatic şi maliţios.

Unele secrete ard, altele sunt ca un balsam pentru suflet. Unele ascund fapte teribile, altele doar tainice pasiuni nevinovate, oricum, cert este că, aşa cum lumea exterioară ne distribuie măşti, aceeaşi lume conspiră alături de noi, protejându-ne secretele. Secretul nostru este şi secretul lumii, pentru că revelarea lui fără oprelişte ar vărsa substanţă corozivă pe urzeala ei, riscând s-o pulverizeze. Poate lumea asta, care pare atât de fermă, invincibilă şi perenă, e, de fapt, mult mai fragilă, iar secretele protejează iluzia de care avem nevoie ca să credem în ea.

Ne-am putea compara cu nişte actori de teatru, interpretând o piesă, iar lumea cu butaforia decorului. Piesa există doar atâta vreme cât toţi cei de pe scenă cred în ea şi-şi joacă rolurile. Adevărata identitate a actorilor trebuie, de dragul piesei, disimulată cu pricepere, iar ca să fim buni actori, exersăm de mici.

Seara însă, ajunşi în intimitatea căminelor lor, actorii-şi leapădă măştile şi costumele, iar o prezumtivă cameră de filmat indiscretă ar putea surprinde instantanee inedite şi surprinzătoare.

Fiecare avem cel puţin un secret adânc.