Minoritar

O bună prietenă a strecurat într-o conversaţie o afirmaţie care m-a surprins. Mi-a zis că, fiind femeie şi de naţionalitate maghiară, se simte minoritară, ceea ce-i face viaţa semnificativ mai grea. Pentru asta trebuie să tragă de două ori mai mult decât oricare altul (eu, spre exemplu), simţindu-se mereu vulnerabilă.

Am cuget la statutul minoritarului, ştiind prea bine că-n vremuri de criză e o reţetă clasică să faci dintr-un minoritar un ţap ispăşitor de serviciu pentru orice frustrare. E, bineînţeles, infinit mai uşor să identifici un inamic vulnerabil, aruncând anatema asupra lui, decât să analizezi cauzele profunde ale unei situaţii mai puţin fericite. E infinit mai greu să cauţi adevăratele cauze în sinea ta, sau a comunităţii din care faci parte. Nu-ţi poţi deveni propriul duşman !

Toate astea sunt facilitate de lipsa de inocenţă a oricui. Toţi avem păcate şi secrete care, odată expuse, ne fac vulnerabili. Orice acuzaţie, oricât de absurdă, se poate învălui cu perfidie în mantia unui adevăr parţial, pătrunzând prin armura prezumţiei de nevinovăţie (nu că platoşa asta ar fi de prea mare folos prin partea asta de lume).

E justificată, atunci, teama unui minoritar ? E justificat reflexul strângerii rândurilor şi ralierii obsesive la valorile tradiţionale de grup, ca la un cordon ombilical prin care-ţi e hrănită individualitatea şi identitatea ? În logica politică actuală, care încă păstrează clar o esenţă naţională, ar fi aparent naiv să crezi că nu.

Apoi am încercat să identific atributele majorităţii şi-am deschis o cutie a Pandorei din care au ţâşnit iele care urlau că, indiferent cine eşti, din extrem de multe puncte de vedere eşti minoritar şi că aceeaşi logică a vulnerabilităţii ţi se aplică şi ţie. Europeni vs asiatici, bogaţi vs săraci, bărbaţi vs femei, tineri vs bătrâni, vegetarieni vs mâncători de carne... lista e infinită şi, funcţie de una sau alta din conjuncturi, suntem minoritari.

De fapt, în logica numerică a democraţiei, femeile sunt majoritare cam peste tot în lume, deci, ca bărbat, sunt minoritar. Ar ajunge ca femeile să-şi pună ambiţia şi-ar cuceri orice redută politică, iar de acolo ar putea impune orice lege ! Şi totuşi, femeile se plâng de tratament discriminatoriu, susţinând că-i o lume a bărbaţilor în care se tem de răbufniri violente. Cum ar fi, bărbatul îşi ţine încleştată mâna asupra lumii prin violenţă.. E una din acele insinuări care conţine o parte de adevăr şi sună credibil. Noroc că-i ţinută ca justificare a inacţiunii şi nu ca act de acuzare activă !

Totuşi, aş înclina să cred că apartenenţa la feminitate nu justifică o stare de vulnerabilitate. Lumea e aşa pentru că femeile o acceptă aşa cum este, tacit sau nu. La urma-urmei, orice fiinţă umană are o mamă, iar educaţia e un atribut prin excelenţă feminin, deci suntem cum suntem pentru că femeile care ne-au fost mame şi învăţători aşa şi-au dorit să fim.

Rămâne să pun degetul pe rana naţionalismului, cercetând dacă supurează, riscând să infecteze în răbufniri violente. La cum arată lumea de azi, a te cantona încă în cadrul îngust al unui mic element naţional mi se pare cel puţin desuet. În cadrul familiei europene, orice naţiune e minoritară. Deci, atâta vreme cât fibra europeană ne leagă, orice impuls de recurgere la retorica naţionalistă va fi întâmpinat de opoziţia naturală a celorlalţi minoritari. Am văzut asta în cazul Austriei, după victoria în alegerile din 1999 a naţionaliştilor austrieci. Ar rămâne de stabilit dacă fibra europeană e destul de rezistentă ca să ne ţină împreună, în special în vremuri de criză, sau Europa e doar un sac în care mâţele-şi vor scoate ghearele, gata să-şi scoată reciproc ochii.

Pierderea statutului de majoritar trezeşte multe resentimente naţionale, construind o piedică în calea unei omogenizări care-ar urma firesc intenţiilor unioniste europene. Ca adept al construcţiei europene, am fost destul de des acuzat că sunt partizanul guvernării mondiale şi a unei lumi supra-naţionale în care corporaţiile gigant fac legea. Am fost acuzat că arunc la lada de gunoi tradiţia şi identitatea naţională, devenind un soi de venetic fără rădăcini. Iarăşi, o anumită doză de adevăr există aici, căci nu poţi construi fără să demolezi ceva, iar orice construcţie de anvergură necesită o organizare „de şantier” pe măsură. Mi se pare, însă, că beneficiile depăşesc cu mult relativele sacrificii şi readuc aminte decăderea Greciei antice prin războaie fratricide între cetăţile stat. Un unionist grec ar fi fost considerat trădător atât de către Sparta cât şi de către Atena, amândouă preferând să piară decât să se înfrăţească cu adevărat. Sper, din tot sufletul, că lecţia asta nu va fi uitată.

Dar, deşi argumentele punctuale pot fi demontate, rămâne fondul problemei.

Fiind toţi minoritari dintr-un anume punct de vedere, suntem expuşi abuzurilor. Susţin, totuşi, că leacul acestei vulnerabilităţi nu este baricadarea în reduta minoritară, ci unirea minoritarilor în faţa tentativei de abuz, aşa cum aceeaşi lecţie a grecilor antici ne învaţă. Când s-au unit în faţa ameninţării persane, cetăţile greceşti au făcut istorie şi legendă.