Oameni

Suntem prea mulți.
Generații din ce în ce mai numeroase și mai flămânde bat la porțile cetății pretinzând, în numele egalitatății de șanse, al libertății și al dreptului la bunăstare, felii din ce în ce mai consistente, hăcuind cu aviditate totul: păduri, oceane, terenuri, cărbune, petrol, plante și animale. Totul se transformă într-o statistică pecuniară a unei creșteri nesățioase și nerăbdătoare.
I want it all and I want it now! Planeta s-a micșorat și cele 80 de zile necesare pentru a-i da ocol acum 100 de ani s-au transformat în doar ceva mai mult de 24 de ore. Drepturile de tot felul sunt la modă, iar beția puterii face din politicienii de pretutindeni niște dezorientați încercând cu disperare să țină pasul cu vremurile și să nu scape hățurile. Obligațiile sunt din ce în ce mai acoperite de colbul unei uitări comode. Armonia a devenit un concept abstract, o utopie imposibil de pus în practică deoarece presupune renunțări incompatibile cu agresivitatea egoistă și îngustă. Nimeni n-are autoritatea să impună limite. Totul este permis.
Elitele își disimulează lipsa de răspunsuri prin discursuri savante și o auto-claustrare în turnuri de fildeș din ce în ce mai strâmte și mai înalte. Înălțimea lor ar trebui să confere perspectivă dar vârfurile turnurilor au străpuns plafonul de nori și sunt învăluite ca un Olimp în ceață. Nimeni nu mai poate cuprinde peisajul general. În schimb proliferează mistica unor filozofii esoterice și absconse care șoptesc tăinuit despre existența unor căi străvechi, a unor energii primordiale, deținătoare a pietrei filozofale, imposibil de exprimat în cuvinte mundane. În numele acestor idealuri neclare cu iz conservator și desuet, elitele se înregimentează în cluburi, societăți, partide, fundații, învăluidu-se în ritualuri și claustrându-se în reguli de o strictețe draconică.
Apartenența de clan îți conferă o certitudine comodă de putere și de datorie împlinită și presupune existența unui adevăr superior și a unor lideri care dirijează din umbră totul. Este un mod de a te lăsa pătruns de credința că situația nu este scăpată de sub control ci este atent monitorizată și dirijată.
Sărmani nebuni! Cu un ochi la ban și cu altul la icoană suntem pasagerii creduli ai unui poștalion care gonește nebunește fără vizitiu în timp ce ne îmbuibăm cu tot ce ne cade pe mână.
Ne-am dori un respiro. Cel mai comod ar fi să smulgem secretul călătoriilor interplanetare doar pentru a evita scadența unui răspuns și pentru a arunca în spațiul infinit orgoliile și lăcomia noastră. Ar fi atunci loc pentru toți și nu ne-ar mai rămâne decât să visăm la cucerirea ultimei frontiere: nemurirea; căci vanitatea noastră este vizibil frustrată de statutul nostru de muritor care relativizează totul.
Ce se va întâmpla, totuși, dacă nu vom reuși la timp să deschidem poarta veșnicei expansiuni de dragul expansiunii? Când vom realiza că nu este destul pentru toți clanurile se vor blama unele pe altele ridicând stindardul unui Jihad general, declamând chemări la sfinte cruciade oarbe care să primenească locul. Toate ororile apocalipsei vor avea ca singur scop doar o resetare a situației ca să putem relua de la capăt aceeași goană.
Asta știm, asta facem!