Înserare

Stau pe puntea transatlanticului, moțăind în șezlong. Pătura groasă îmi acoperă trupul, iar cartea din care citeam îmi stă deschisă-n poală. Pesemne c-am ațipit. Zgomotul ritmic al puternicelor motoare, deși nu se aude, se simte-n vibrația pereților vasului. La fel și legănarea valurilor. Dimensiunea vaporului nu permite valurilor să-l clatine, dar, dacă-nchizi ochii, poți ghici oftatul lor stingându-se strivit de carena metalică. Toate astea, împletite cu monotonia rândurilor tipărite ale cărții, m-au răpit lumii și m-au ascuns în faldurile unei picoteli leneșe.

Simt lenea cum îmi topește nu numai trupul, ci și voința de-a face ceva. Până și gândurile-mi par amorțite.

S-a înserat, iar răcoarea a alungat restul pasagerilor sub punte. Acolo e cald. E căldura ființelor civilizate care conversează nonșalant, iar mâinile lor leagănă cupe de șampanie, în așteptarea semnalului servirii mesei.

Oricum, nu e mare lucru de făcut pe-un asemenea vas. Nimic important! Așa că n-am nici o intenție s-alung valul de lene care m-a cuprins. Îmi imaginez doar că lenea asta a mea s-a transformat într-o pisică uriașă ce mi s-a strecurat în brațe, geloasă pe carte și cerșind mângâieri. O simt torcând acum, triumfătoare, și-o las să-și savureze succesul. Doar trag puțin pătura mai sus și mă culcușesc și eu mai bine-n șezlong. Nu-i nici o grabă!

Se pare că există un zeu al lenei, mulțumit de atitudinea mea, pentru că soarele, în coborârea sa spre orizont, s-a ițit pe sub pâcla de nori, iar zarea s-a învăpăiat feeric. Un asemenea peisaj este, cu siguranță, demn de un zeu! Iar, drept mulțumire, îi aduc ofrandă alte minute bune de trândăveală. Mă abandonez clipei, lăsându-mi ochii să se scalde amurg.

În clipe din astea, nici nu mai contează cine ești, de unde vii, încotro te îndrepți, ce păreri ai sau ce griji îți macină sufletul. E doar un time-out în care tot ce trebuie să faci este să te imersezi total în prezent.

Un foșnet îmi atrage atenția și văd pe covertă un pescăruș singuratic, apărut de nicăieri. S-a așezat cuminte pe brațul șezlongului vecin și s-a lăsat și el absorbit de spectacolul apusului. Oare percepe același lucru? O avea și el un suflet ce tânjește după frumusețe? Privindu-l, aș paria că-i așa. Ba chiar, sunt sigur că-i așa, pentru că pescărușul mi-a simțit privirea și, la rândul lui, se uită la mine, de parc-am fi complici. Doi spectatori singuratici, împărtășind aceeași pace.

Așa o fi și-n Paradis?

Mă surprind gândindu-mă din ce în ce mai des la ideea de Paradis. Poate așa e normal!

- Aici erai? se aude vocea ta. Nu știam unde-ai dispărut!

Apariția ta bruscă a speriat pescărușul și motanul cel leneș, iar vraja clipei s-a rupt. Am încercat să te prind în joc, arătându-ți cerul înroșit printr-un gest al bărbiei. Intenționat, n-am zis nimic, pentru că vorbele tulbură oglinda apei sufletului. Speram să te molipsești de beatitudine și eram pregătit să dau pătura la o parte, ca să-ți fac loc sub ea, lângă mine.

- Uuu! Deja e târziu! Uite, aproape s-a întunecat! ai zis tu, ca reacție la splendoarea cerului. Hai să-ți prezint pe cineva! Imaginează-ți, a zis c-a auzit de tine! E un cititor de-al tău și vrea să te cunoască!

Un cititor? Mai există specia asta? Începusem să fiu convins că fiecare scrie doar pentru sine, dintr-un exces personal de vanitate și prea-plin sufletesc. Dar, uite că, totuși..

Deși, poate că nu e decât cineva care și-a amintit c-a văzut numele meu pe undeva și care doar colectează un subiect de bârfă pentru șuetele cu amicii. „Știți, l-am întâlnit pe…! Cum care….? Scriitorul… Mda, e-adevărat, nu-i nu-ș ce scriitor consacrat. Nici n-arăta prea grozav, nici el, nici nevastă-sa! Știți ce mi-a răspuns când l-am întrebat ce mai scrie? A zis că, deocamdată, nu scrie nimic. Îi e lene! Pe cuvântul meu! Părea cam pierdut în spațiu, săracu’… Ei, nu mai sunt nici scriitorii de-altă-dată!”