Vreasc

Un vreasc uscat, căzut la pământ, îşi contempla propria irosire. Nu-şi înţelesese prea bine rostul nici când era verde şi-nmugurit, nici când fusese încărcat de frunze, nici chiar atunci când între crengile sale-şi făcuse cuib o pasăre şi urmărise puişorii ieşind din ou şi învăţând apoi să zboare. Puişorii plecaseră, iar o furtună i-a smuls şi frunzele şi cuibul, lăsându-l întrebându-se ce rost au toate astea.

Când altă furtună l-a smuls, rupându-l de trunchiul copacului, a pierdut şi-acel sentiment nedefinit de apartenenţă la ceva mai mare. Seva încetând să curgă, creanga începu a se usca. Deveni ceea ce era acum, un vreasc uitat, ce-aştepta să fie acoperit de covorul de frunze arămii ale toamnei. Uscate ele, uscat el… De ce?

O mână l-a smuls însă şi-un genunchi decis la trosnit în două. S-a simţit aruncat alături de alte vreascuri, iar curând după aceea a simţit o căldură intensă.

Vedea vreascurile de lângă el luând foc, aprinzându-se, transformate-n pălălaie strălucitoare şi valuri de căldură, cum nu mai simţise niciodată până atunci.

Să te transformi în căldură! Asta era deja o soartă mai bună! Dar, să te transformi în lumină!...

Realiză că-n tot acest timp, în el stătuse pitită o rază de lumină. Raza aceea de lumină era chiar el! Chiar esenţa lui! Iar acum era pe cale să-şi împlinească destinul, eliberându-şi potenţialul luminos.

Îl cuprinse o euforie de-a dreptul mistică, aşa că nu fu limpede dacă luă foc de la celelalte vreascuri sau prin combustie spontană. Într-atât de nerăbdător era să-şi lepede veşmântul de celuloză! Vâlvătaia fu ultimul lucru pe care-l văzu pe lumea asta.

Raza de lumină, abia născută, ţâşni spre înalt cu cea mai mare viteză posibilă şi-ntr-o clipă se pierduse deja adânc în imensitatea spaţiului. În urma ei, un mic punct, întreg pământul, dispărea cu repeziciune. Universul o aştepta, să devină parte din el şi să-şi ia locul cuvenit printre astre!