Despre sfârşitul lumii

Parcă-s din ce în ce mai multe mesaje despre 2012 şi aşa-zisa „catastrofă planetară”! Pe mail, prin tot soiul de filmuleţe, prin cărţi „profetice” găsite taman acu’ – şuvoiul nu conteneşte.

E în natura noastră să ne temem! Fiind în acelaşi timp atât vietăţi muritoare şi cât şi conştiente, suntem „programaţi” să contemplăm inevitabilul. Fiinţa noastră tremură la implacabilitatea destinului personal şi, din egoism, suprapunem inconştient sfârşitul nostru cu cel al lumii. Oricum, pentru cel ce stă să treacă pragul nefiinţei, e ca şi cum lumea s-ar termina exact atunci. Dar, parcă e mai uşor totul dacă-ţi închipui că nici restul nu mai întârzie mult.

Cine-a zis „După noi, potopul!” a sintetizat foarte bine asta!

De aceea, n-a existat epocă istorică care să nu fi scăpat de isteria „Sfârşitului lumii”.

Iar ca acest moment să aibă greutate, „sfârşitul” trebuie să fie iminent! Dacă s-ar descoperi o inscripţie antică care-ar atesta că „sfârşitul lumii” va veni cu absolută certitudine în anul 3.205.989, nimeni nici măcar n-ar catadicsi să ia chestia asta în serios. Poate doar cei din anul 3.205.980 vor „descoperii” textul antic şi se vor încrâncena sufleteşte de groază.

Pentru cei de azi, o asemenea dată ar echivala cu o relativizare a propriului sfârşit. Când ştii sigur că mai sunt sute de mii de generaţii de semeni de-ai tăi care urmează, dispariţia ta e nesemnificativă. De aceea ziceam că sfârşitul lumii e „apropiat” din motive de egoism. Doar atunci am avea acea senzaţie specială de „ultimii”, iar stingerea noastră ar deveni un eveniment cosmic.

Pun pariu că-n anul 2013 se va „descoperi” că cei care-au făcut calculul au greşit cu 20 de ani, sau se va anunţa apropiata coliziune iminentă cu vreo cometă sau vreun asteroid!