Icar

Cugetam deunăzi la mitul celebrului Icar, întrebându-mă dacă oamenii nu s-au avântat prea sus şi aripile încep să ni se cam topească.

Apoi m-am gândit că Icar nu s-a prăbuşit pentru c-a cutezat prea înalt, ci pentru c-a avut aripi de ceară!

Ceară?

Cine naiba-şi face aripi de ceară?

Prea e adus din condei totul de autorul grec, ca să iasă bine! (şi eu scriu poveşti şi ştiu cum se face!). Probabil era exasperat de neastâmpărul interogativ al unor tineri pifani atenieni şi le-a trântit-o! Probabil îl întrebau: dacă atomul nu-i chiar cea mai mică particulă din Univers? Dacă omul chiar ar putea zbura? Dac-am putea vorbi cu cineva de la capătul celălalt al pământului de parc-ar fi lângă noi? De astea! Şi dascălul le-a trântit-o: Iaca ce păţiţi dacă mă mai bateţi la cap cu prostiile voastre! Credeţi că oul e mai deştept decât găina?

Cam încropită povestea cu aripile de ceară!

Dacă Dedal ar fi făcut aripile din marmură, Icar ar fi zburat până-n Olimp, devenind una cu zeii!

Ziceţi că-i greu să zbori cu aripi de marmură? Dar, cu cele de ceară e mai uşor?

Eu aş fi zis că, Dedal, arhitect fiind, ar fi proiectat nişte aripi funcţionale, realizându-le din pergamentele şi papirusurile planşelor sale, iar pe acele planşe concepuse o clădire încă şi mai grozavă decât labirintul. O clădire care plutea singură în aer, sau ceva de felul ăsta!

Gelos pe planurile sale, regele Minos l-a închis în labirint, împreună cu Icar, ca să nu mai poată construi o clădire mai impunătoare decât a sa.

Aripile construite de Dedal aveau un cadru de lemn subţire, peste care erau întinse planşele şi aşa au putut zbura.

Icar s-a apropiat prea tare de soare şi planşele s-au aprins. Odată cu pierzania lui Icar, şi planurile acelea minunate s-au pierdut pentru totdeauna! Dedal, devastat de durere, a renunţat să mai construiască alte clădiri, considerând că oamenii nu sunt încă destul de înţelepţi pentru ele.

Asta lasă viitorul deschis!