Străzi pustii

Am citit o postare, de altfel foarte bine scrisă, în care cineva deplângea golirea străzilor oraşelor mici, datorită crizei şi-a pierderii locurilor de muncă. Altcineva-i răspundea că şi-n Ungaria, spre exemplu, seara e pustiu pe străzi, pentru că oamenii muncesc „cu adevărat” şi sunt prea epuizaţi pentru a mai ieşi pe stradă. Am trăit pe viu senzaţia asta stranie a unui orăşel cu străzi goale şi triste în Belgia, cu mult înainte de criză. E adevărat că era toamnă târzie, iar afară era frig şi întuneric.

Evident că şi meteorologia are un cuvânt de spus şi de multe ori, deşi nu se vede pe stradă, oamenii se întâlnesc în intimitatea căminelor lor şi prietenii stau la poveşti la un pahar de vin, sau se întâlnesc virtual, prin intermediul Internetului.

E adevărat că trecem prin vremuri grele, dar ceea ce deosebeşte o viaţă tristă de una împlinită e spiritualitatea, iar asta, de cele mai multe ori, are puţin de-a face cu banii.

E adevărat că lumea se obişnuieşte extrem de uşor cu binele şi rămâne descumpănită atunci când ceea ce considera "normal" se împuţinează. Rutina unui serviciu ni s-a impregnat adânc în suflete, pentru că oferă majorităţii o cale şi nişte răspunsuri automate la întrebări existenţiale. Pe de altă parte, însă, îţi inoculează şi teama că-ţi vei pierde serviciul, de parcă ţi-ai pierde sufletul sau ţi s-ar tăia vreun cordon ombilical fără de care nu poţi exista.

Simpla forfoteală pe străzi, concentrată în jurul shopping-ului, nu ţine loc de spiritualitate. Ca să te întâlneşti la o cafea cu cineva ca să schimbi o vorbă costă infim. Prietenia, iubirea, respectul, comunicarea n-au nimic de-a face cu banii.

Dacă n-ai bani de-o carte, o împrumuţi !

Ce vreau să zic este că actuala depresie nu e un fenomen în sine, ci relevă lipsa de spiritualitate, care era mascată prin poleiala comercială şi prin aparenta efervescenţă stradală.

E un paradox să susţii pe de-o parte că străzile se golesc pentru că lumea e extenuată de muncă şi a susţine că se golesc pentru că oamenii nu mai au de lucru. Străzile se golesc pentru că sentimentul de comunitate e în suferinţă !

În Italia postbelică, sărăcia era extrem de mare încât lumea nu mai avea bani de restaurant, dar "a ieşi" în lume era o componentă esenţială a vieţii. Atunci restaurantele au oferit "coperto e pane"(faţă de masă şi pâine) pe câţiva bănuţi, iar lumea-şi aducea mâncarea şi băutura de-acasă ca să păstreze viaţa în comunitate şi bucuria comunicării.