God Syndrome

A fost mereu paradoxal, pentru mine, că-n ciuda diverselor interdicţii impuse lor de către Biserică, femeile sunt cele care constituie marea majoritate a enoriaşilor fideli.

De câte ori intru într-o biserică, poţi constata cu uşurinţă că raportul femei-bărbaţi este de 6-7 la unu.

N-am nimic contra esenţei religiei, considerând că beneficiile morale şi de întărire a comunităţii sunt mai mari decât neajunsul îndoctrinării dogmatice, mai ales într-un cult mai relaxat, ca cel ortodox. Probabil că exact în asta rezidă explicaţia ataşamentului religios al femeilor. Fiinţe mai sociale şi mai atrase de stabilitate, femeile găsesc în Biserică acea instituţie care împleteşte şi valorifică existenţa biologică şi cea spirituală. Ai un loc al tău sub soare şi în lume, iar faptele tale sunt încărcate de semnificaţie. Banalul este ridicat la rang de normă şi etalon, fiindu-şi sieşi suficient. În plus, ţi se promite învingerea nefiinţei finale! Vezi tu, e doar o trecere!

Ca bărbat, simt, totuşi, că asta nu mi-e de ajuns! Simt şi cred că menirea noastră spirituală este dincolo de dogma tipărită-ntr-o carte, oricare-ar fi ea! Consider apoteoza una din chemările noastre fundamentale, iar mistica de tip religios e o cale de cunoaştere a lumii la fel de valabilă ca oricare alta.

Dar e departe de-a fi singura!

Viaţa e o încleştare spirituală între noi şi Univers, iar în genele noastre stă pitit un potenţial enorm. În noi, o voce urlă, cerând să se nască! Esenţialul încă nu e scris şi stă în negura din faţa noastră, iar ca să învăţăm s-ajungem acolo avem covârşitor de mult de înţeles, învăţat şi şlefuit. Dar stă în puterea noastră!

Chiar dacă ştiu că nu voi ajunge în persoană să văd vreodată limanul spre care tindem, urmaşii mei o vor face, iar asta valorizează, pentru mine, tot ceea ce fac. Asta-i misiunea şi moştenirea mea!

Un psiholog ar zâmbi indulgent şi-ar mâzgăli în caieţelul său de observaţii: Caz tipic de „God Syndrome!”…