Crustă

Mă surprind câteodată mult prea încrâncenat pentru vreun fleac, incapabil să accept o situaţie în care soarta sau cărţile nu prea mă favorizează. Nu-mi place să pierd! Bănuiesc că nu sunt singurul şi că majoritatea oamenilor trec prin asemenea stări. Exact starea asta o descriu primele faze ale furiei: şocul, negarea, furia…

Toate fazele astea se învălmăşesc câteodată într-un val orb care mă ia pe sus şi mă aruncă în gânduri de care nu mă credeam capabil. Cum? Mie nu mi se poate întâmpla una ca asta! Le-arăt eu lor!

După ce totul se potoleşte, ajung să contemplu amuzat starea asta, dar la cald pare că lumea se opreşte-n loc şi totul stă în nuca aceea care nu se lasă spartă.

În situaţii de astea descoperim ce fiară zace-n noi şi de ce suntem în stare, la o adică! Păşind prin viaţă, am trăit destule şi mă strădui să gândesc cât mai rece şi cu mintea de pe urmă. Nu întotdeauna reuşesc!

Şi mă înfior!

Mă cutremur, pentru că dacă un om încă mai are o şansă să nimerească peste vreo oglindă şi să-şi vadă chipul de fiară, înainte de-a fi prea târziu, când vine vorba de mulţime, lucrurile devin infinit mai complicate.

Eram cu un amic la o cafea pe-o terasă, contemplând lumea care se plimba agale pe Corso. L-am întrebat dac-a avut vreodată senzaţia că toată această aparenţă de normalitate şi pace e doar o crustă subţire, care ascunde un hău fără fund. M-a privit adânc în ochi, a oftat şi doar a clătinat din cap. „Hai să nu mai vorbim despre asta!”

Mă strădui să uit că stăm pe-o pantă şi c-ajunge căderea unui pietricele ca să provoace o avalanşă, transformând totul în infern în doar câteva clipe.

Cam aşa era şi-n povestea cu drobul de sare, nu? În loc să profit de frumuseţea clipei şi s-alerg să prind raze de soare şi să adulmec parfumul florilor…

Avea dreptate amicul acela al meu!

Hai să nu mai vorbim de asta!