Cetăţeni europeni

Nu înţeleg cum vine asta, să acorzi o cetăţenie unui om, fără să-i acorzi şi drept de vot! Probabil că maghiarii care-şi vor cere cetăţenia pe baza legii noi adoptate la Budapesta nu vor putea nici candida la vreo funcţie publică în Ungaria şi nici nu vor beneficia de sistemul asigurărilor sociale de acolo.

Atunci, la ce mai foloseşte?

Introducerea unui concept nou de cetăţenie, cel de cetăţean de mâna a doua, mi se pare absurdă şi periculoasă.

Cum adică?

Vor avea altfel de act de identitate, cu dungă roşie, sau cum? Vor avea paşaport de altă culoare? Li se va tatua ceva pe antebraţ?

Cu atât mai absurdă mi se pare reacţia Slovaciei, care ameninţă cu retragerea cetăţeniei slovace celor care-o solicită pe cea maghiară.

Fraţilor, vorbim de UE! Vorbim de aceiași cetăţeni europeni! Ori nu pricep eu bine, ori UE acesta e o chestie cârpită şi cusută cu aţă albă!

Mi se pare de-a dreptul necesar să se dezbată urgent ideea de cetăţenie europeană. Asta ar da un semnal limpede care-ar linişti pe toată lumea! Ori e Uniune, ori ce-i?

Dacă nu se pune ordine-n căruţa europeană, tare mi-este că vom asista la dizolvarea conceptului de UE. Şi cred că primii scârbiţi de toate vor fi nemţii! Dacă neamţul o mai trebui să ducă iar mâna la teşcherea ca s-ajute şi Spania şi Portugalia şi mai ştiu eu pe cine, ca şi pe greci, vine vremea când s-o sătura de Europa!

Şi-aşa, perspectiva ca România să mai treacă la euro devine din ce în ce mai incertă! Mă rog, nu c-ar fi un lucru rău, că banii noştri de plastic chiar îmi plac! La noi nu te-ntreabă nimeni dacă plăteşti cu cash sau cu plastic. E tot aia!

Vreasc

Un vreasc uscat, căzut la pământ, îşi contempla propria irosire. Nu-şi înţelesese prea bine rostul nici când era verde şi-nmugurit, nici când fusese încărcat de frunze, nici chiar atunci când între crengile sale-şi făcuse cuib o pasăre şi urmărise puişorii ieşind din ou şi învăţând apoi să zboare. Puişorii plecaseră, iar o furtună i-a smuls şi frunzele şi cuibul, lăsându-l întrebându-se ce rost au toate astea.

Când altă furtună l-a smuls, rupându-l de trunchiul copacului, a pierdut şi-acel sentiment nedefinit de apartenenţă la ceva mai mare. Seva încetând să curgă, creanga începu a se usca. Deveni ceea ce era acum, un vreasc uitat, ce-aştepta să fie acoperit de covorul de frunze arămii ale toamnei. Uscate ele, uscat el… De ce?

O mână l-a smuls însă şi-un genunchi decis la trosnit în două. S-a simţit aruncat alături de alte vreascuri, iar curând după aceea a simţit o căldură intensă.

Vedea vreascurile de lângă el luând foc, aprinzându-se, transformate-n pălălaie strălucitoare şi valuri de căldură, cum nu mai simţise niciodată până atunci.

Să te transformi în căldură! Asta era deja o soartă mai bună! Dar, să te transformi în lumină!...

Realiză că-n tot acest timp, în el stătuse pitită o rază de lumină. Raza aceea de lumină era chiar el! Chiar esenţa lui! Iar acum era pe cale să-şi împlinească destinul, eliberându-şi potenţialul luminos.

Îl cuprinse o euforie de-a dreptul mistică, aşa că nu fu limpede dacă luă foc de la celelalte vreascuri sau prin combustie spontană. Într-atât de nerăbdător era să-şi lepede veşmântul de celuloză! Vâlvătaia fu ultimul lucru pe care-l văzu pe lumea asta.

Raza de lumină, abia născută, ţâşni spre înalt cu cea mai mare viteză posibilă şi-ntr-o clipă se pierduse deja adânc în imensitatea spaţiului. În urma ei, un mic punct, întreg pământul, dispărea cu repeziciune. Universul o aştepta, să devină parte din el şi să-şi ia locul cuvenit printre astre!

Crustă

Mă surprind câteodată mult prea încrâncenat pentru vreun fleac, incapabil să accept o situaţie în care soarta sau cărţile nu prea mă favorizează. Nu-mi place să pierd! Bănuiesc că nu sunt singurul şi că majoritatea oamenilor trec prin asemenea stări. Exact starea asta o descriu primele faze ale furiei: şocul, negarea, furia…

Toate fazele astea se învălmăşesc câteodată într-un val orb care mă ia pe sus şi mă aruncă în gânduri de care nu mă credeam capabil. Cum? Mie nu mi se poate întâmpla una ca asta! Le-arăt eu lor!

După ce totul se potoleşte, ajung să contemplu amuzat starea asta, dar la cald pare că lumea se opreşte-n loc şi totul stă în nuca aceea care nu se lasă spartă.

În situaţii de astea descoperim ce fiară zace-n noi şi de ce suntem în stare, la o adică! Păşind prin viaţă, am trăit destule şi mă strădui să gândesc cât mai rece şi cu mintea de pe urmă. Nu întotdeauna reuşesc!

Şi mă înfior!

Mă cutremur, pentru că dacă un om încă mai are o şansă să nimerească peste vreo oglindă şi să-şi vadă chipul de fiară, înainte de-a fi prea târziu, când vine vorba de mulţime, lucrurile devin infinit mai complicate.

Eram cu un amic la o cafea pe-o terasă, contemplând lumea care se plimba agale pe Corso. L-am întrebat dac-a avut vreodată senzaţia că toată această aparenţă de normalitate şi pace e doar o crustă subţire, care ascunde un hău fără fund. M-a privit adânc în ochi, a oftat şi doar a clătinat din cap. „Hai să nu mai vorbim despre asta!”

Mă strădui să uit că stăm pe-o pantă şi c-ajunge căderea unui pietricele ca să provoace o avalanşă, transformând totul în infern în doar câteva clipe.

Cam aşa era şi-n povestea cu drobul de sare, nu? În loc să profit de frumuseţea clipei şi s-alerg să prind raze de soare şi să adulmec parfumul florilor…

Avea dreptate amicul acela al meu!

Hai să nu mai vorbim de asta!

God Syndrome

A fost mereu paradoxal, pentru mine, că-n ciuda diverselor interdicţii impuse lor de către Biserică, femeile sunt cele care constituie marea majoritate a enoriaşilor fideli.

De câte ori intru într-o biserică, poţi constata cu uşurinţă că raportul femei-bărbaţi este de 6-7 la unu.

N-am nimic contra esenţei religiei, considerând că beneficiile morale şi de întărire a comunităţii sunt mai mari decât neajunsul îndoctrinării dogmatice, mai ales într-un cult mai relaxat, ca cel ortodox. Probabil că exact în asta rezidă explicaţia ataşamentului religios al femeilor. Fiinţe mai sociale şi mai atrase de stabilitate, femeile găsesc în Biserică acea instituţie care împleteşte şi valorifică existenţa biologică şi cea spirituală. Ai un loc al tău sub soare şi în lume, iar faptele tale sunt încărcate de semnificaţie. Banalul este ridicat la rang de normă şi etalon, fiindu-şi sieşi suficient. În plus, ţi se promite învingerea nefiinţei finale! Vezi tu, e doar o trecere!

Ca bărbat, simt, totuşi, că asta nu mi-e de ajuns! Simt şi cred că menirea noastră spirituală este dincolo de dogma tipărită-ntr-o carte, oricare-ar fi ea! Consider apoteoza una din chemările noastre fundamentale, iar mistica de tip religios e o cale de cunoaştere a lumii la fel de valabilă ca oricare alta.

Dar e departe de-a fi singura!

Viaţa e o încleştare spirituală între noi şi Univers, iar în genele noastre stă pitit un potenţial enorm. În noi, o voce urlă, cerând să se nască! Esenţialul încă nu e scris şi stă în negura din faţa noastră, iar ca să învăţăm s-ajungem acolo avem covârşitor de mult de înţeles, învăţat şi şlefuit. Dar stă în puterea noastră!

Chiar dacă ştiu că nu voi ajunge în persoană să văd vreodată limanul spre care tindem, urmaşii mei o vor face, iar asta valorizează, pentru mine, tot ceea ce fac. Asta-i misiunea şi moştenirea mea!

Un psiholog ar zâmbi indulgent şi-ar mâzgăli în caieţelul său de observaţii: Caz tipic de „God Syndrome!”…

Despre sfârşitul lumii

Parcă-s din ce în ce mai multe mesaje despre 2012 şi aşa-zisa „catastrofă planetară”! Pe mail, prin tot soiul de filmuleţe, prin cărţi „profetice” găsite taman acu’ – şuvoiul nu conteneşte.

E în natura noastră să ne temem! Fiind în acelaşi timp atât vietăţi muritoare şi cât şi conştiente, suntem „programaţi” să contemplăm inevitabilul. Fiinţa noastră tremură la implacabilitatea destinului personal şi, din egoism, suprapunem inconştient sfârşitul nostru cu cel al lumii. Oricum, pentru cel ce stă să treacă pragul nefiinţei, e ca şi cum lumea s-ar termina exact atunci. Dar, parcă e mai uşor totul dacă-ţi închipui că nici restul nu mai întârzie mult.

Cine-a zis „După noi, potopul!” a sintetizat foarte bine asta!

De aceea, n-a existat epocă istorică care să nu fi scăpat de isteria „Sfârşitului lumii”.

Iar ca acest moment să aibă greutate, „sfârşitul” trebuie să fie iminent! Dacă s-ar descoperi o inscripţie antică care-ar atesta că „sfârşitul lumii” va veni cu absolută certitudine în anul 3.205.989, nimeni nici măcar n-ar catadicsi să ia chestia asta în serios. Poate doar cei din anul 3.205.980 vor „descoperii” textul antic şi se vor încrâncena sufleteşte de groază.

Pentru cei de azi, o asemenea dată ar echivala cu o relativizare a propriului sfârşit. Când ştii sigur că mai sunt sute de mii de generaţii de semeni de-ai tăi care urmează, dispariţia ta e nesemnificativă. De aceea ziceam că sfârşitul lumii e „apropiat” din motive de egoism. Doar atunci am avea acea senzaţie specială de „ultimii”, iar stingerea noastră ar deveni un eveniment cosmic.

Pun pariu că-n anul 2013 se va „descoperi” că cei care-au făcut calculul au greşit cu 20 de ani, sau se va anunţa apropiata coliziune iminentă cu vreo cometă sau vreun asteroid!

Rotiţa de ceas

A fost odată odată o rotiţă de ceas care s-a săturat să tot stea la locul ei! Se simţea încorsetată într-un mecanism pe care-l începuse să-l vadă ca pe-o maşină de tortură. Profitând într-o zi de neatenţia ceasornicarului, s-a smuls din locul sorocit ei şi s-a rostogolit într-un colţ. Liberă, în sfârşit! Din colţul de umbră a privit cu satisfacţie cum întregul mecanism al ceasornicului s-a oprit, dat peste cap de absenţa ei. Ce-a mai râs de întreaga harababură creată! Toţi se agitau înnebuniţi şi părea că însăşi timpul şi-a alterat curgerea. Toţi căutau rotiţa lipsă, căutând prin toate cotloanele, dar fără succes!
- Vedeţi, striga ea, cu strigăt mut, vedeţi cât de importantă sunt! Şi nimeni nu mă băga în seamă! Abia acum realizaţi ce înseamnă lipsa mea! Aşa vă trebuie!
Şi rotiţa prinse a se roti de fericire, de una singură. Şi totuşi, odată clipa de euforie trecută, realiză că nici libertatea aceasta nu-i adusese nici o recunoaştere. Se învârtea de una singură, anonim, nebăgată în seamă! Sigur, putea să se-nvârtă cum voia ea acum! Mai repede, sau mai încet, drept sau înclinându-se graţios spre centru, dar simţea un gol crescându-i în suflet. Se rotea în umbră, nevăzută, neştiută, încât ajunse să se întrebe dacă ea însăşi exista cu adevărat sau totul nu era decât o iluzie.
Când a băgat de seamă că meşterii ceasornicari, negăsind rotiţa lipsă, au făurit alta şi-au întregit mecanismul, întreaga ei lume s-a clătinat. Majestuosul ceasornic repornise şi fără ea! Ticăitul său molcom şi impasibil îşi reluase pasul ritmat, iar mişcarea imperceptibilă a limbilor sale învârteau lumea. Trenuri plecau la semnalul ceasului, oamenii grăbiţi îi priveau cadranul cu respect şi teamă şi până şi ziua şi noaptea păreau a veni, punctuale, la întâlnire, chemate de misteriosul mecanism.
Iar ea?
Un copil a zărit-o cum stătea în acel colţ şi-a întins mâna după ea, gândind că s-ar fi putut servi de bucăţica de metal ca de-un titirez. Voia ceva cu care să se joace, ca să treacă vremea mai uşor până vine trenul lui. Dar, mama lui l-a mustrat aspru, trăgându-l de mânecuţa hainei:
- Aruncă gunoiul acela! Nu vezi ce murdar e? E plin de microbi!
Aşa că rotiţa a ajuns să stea pitită sub un automat de cafea, ca un ciorap desperecheat pierdut pe sub pat, alături de ghemotoace de praf şi cocoloaşe de hârtie.
Ciudată mai e şi libertatea asta!

Soluţia problemelor lumii!

Mai toate problemele lumii vin din suprapopulare. Dacă rezolvăm problema suprapopulării, am rezolvat ecuaţia planetară!

Uitându-ne la datele statistice, se observă că peste tot pe glob populaţia creşte, cu excepţia câtorva zone. Înseamnă, evident, că acele zone au găsit soluţia problemei!

Care sunt aceste zone?

Japonia, Germania, fosta URSS şi ţările din estul Europei.

Ce au în comun ţările şi zonele acestea?

Cam în toate a existat în trecutul recent o presiune politică şi de propagandă în viaţa privată.

Spus mai pe şleau, au avut un regim totalitar!

Deci, dacă vreţi să nu mai crească populaţia necontrolat, votaţi comuniştii sau fasciştii şi v-aţi rezolvat pe două-trei generaţii!

Lazy Sunday Morning

Afară s-a făcut anormal de frig, dar nu-i bai! Trag de fiecare clipă a dimineţii, lungind-o şi savurând ideea de-a nu trebui să fac nimic. Dacă era vreme bună, aş fi fost pe terenul de tenis. Aşa, stau cu ceaşca de cafea în faţă şi ascult nişte ritmuri latino uşurele, care mă poartă către zări mai însorite. Undeva, cât mai departe de orice!

Azi n-am chef nici de televizorul pe care politicieni se burzuluiesc fără să zică nimic, nici de ciobani ofticaţi că-i vede pe alţii luând titlul şi banii! Undeva, mai spre seară, o să văd un film, dar deocamdată şi arhiva cinematografică aşteaptă. Până şi cartea de pe noptieră mi se pare prea grea în dimineaţa asta!

Stau şi scriu, pentru că, pentru mine, a scrie e o plăcere egală cu savuratul cafelei şi ascultatul muzicii. Dac-aş fi fost Mozart, probabil aş fi clăpăcit pianul… Aşa, mă mulţumesc cu păcănitul tastaturii!

Din bucătărie se aude zornăit de vase spălate. Unii nu reuşesc sau nu vor să piardă nici o clipă şi, de cum sar în picioare, prind să trebăluiască! De parcă le-ar fi frică de năvala gândurilor sau s-ar simţi cumva vinovaţi de tentativă de chiul.

Treaba lor!

În clipele astea, totul poate aştepta! Nu moare nimeni dacă vasele mai stau nespălate câteva ceasuri!

În schimb, whisky-ul acela pare că suferă că nu-l gustă nimeni! E cam dimineaţă, totuşi, deşi undeva pe lumea asta e deja după-amiază, sau chiar seara.. Dacă tot ne-am globalizat, îmi iau paşaportul de cetăţean planetar şi pot să mă teleportez instantaneu în orice loc vreau!

Sentimentul că-mi pot face propriile reguli şi că nu trebuie să ascult de ce zic alţii e foarte pregnant în dimineaţa asta.

O fi semn de libertate? O fi însemnând că sunt stăpânul propriei mele vieţi?

Poate!

Poate de aceea ador dimineţile leneşe de duminică!

Icar

Cugetam deunăzi la mitul celebrului Icar, întrebându-mă dacă oamenii nu s-au avântat prea sus şi aripile încep să ni se cam topească.

Apoi m-am gândit că Icar nu s-a prăbuşit pentru c-a cutezat prea înalt, ci pentru c-a avut aripi de ceară!

Ceară?

Cine naiba-şi face aripi de ceară?

Prea e adus din condei totul de autorul grec, ca să iasă bine! (şi eu scriu poveşti şi ştiu cum se face!). Probabil era exasperat de neastâmpărul interogativ al unor tineri pifani atenieni şi le-a trântit-o! Probabil îl întrebau: dacă atomul nu-i chiar cea mai mică particulă din Univers? Dacă omul chiar ar putea zbura? Dac-am putea vorbi cu cineva de la capătul celălalt al pământului de parc-ar fi lângă noi? De astea! Şi dascălul le-a trântit-o: Iaca ce păţiţi dacă mă mai bateţi la cap cu prostiile voastre! Credeţi că oul e mai deştept decât găina?

Cam încropită povestea cu aripile de ceară!

Dacă Dedal ar fi făcut aripile din marmură, Icar ar fi zburat până-n Olimp, devenind una cu zeii!

Ziceţi că-i greu să zbori cu aripi de marmură? Dar, cu cele de ceară e mai uşor?

Eu aş fi zis că, Dedal, arhitect fiind, ar fi proiectat nişte aripi funcţionale, realizându-le din pergamentele şi papirusurile planşelor sale, iar pe acele planşe concepuse o clădire încă şi mai grozavă decât labirintul. O clădire care plutea singură în aer, sau ceva de felul ăsta!

Gelos pe planurile sale, regele Minos l-a închis în labirint, împreună cu Icar, ca să nu mai poată construi o clădire mai impunătoare decât a sa.

Aripile construite de Dedal aveau un cadru de lemn subţire, peste care erau întinse planşele şi aşa au putut zbura.

Icar s-a apropiat prea tare de soare şi planşele s-au aprins. Odată cu pierzania lui Icar, şi planurile acelea minunate s-au pierdut pentru totdeauna! Dedal, devastat de durere, a renunţat să mai construiască alte clădiri, considerând că oamenii nu sunt încă destul de înţelepţi pentru ele.

Asta lasă viitorul deschis!