Mări de sânge

Zorii zilei înroşeau orizontul. Era începutul toamnei şi dimineţile deveniseră deja friguroase, aşa că oamenii se strângeau în jurul focului de vreascuri aprins pe pietrişul din apropierea ţărmului. Încă se luptau cu valurile de somnolenţă, privind cănile metalice de cafea aburindă aşezate în jurul flăcărilor pentru a le ţine calde. Trupurile lor erau o frontieră între frigul nopţii pe care-l simţeau în spate şi căldura jarului din faţa lor. Flăcările le jucau pe feţele obosite, trezite cu mult înaintea zorilor, iar ochii mici fixau aburul care se ridica din ceşti. Încă era tăcere. Încă picoteau, strânşi unii în alţii, furând încă un ultim răgaz de odihnă. Viaţa de pescar era o viaţă grea, chiar dacă citeai prin ziare despre poezia profesiei şi despre mirajul apelor albastre ale mării. Ziarele ! Renunţaseră de mult să le mai citească. Totul era politizat, de la ştiri până la articolele despre celebrităţi şi sport. Realitatea prea era în faţa lor în fiecare zi ca să mai recurgă la iluzia ziarelor şi revistelor. Singurele publicaţii care le mai încăpeau pe mână erau revistele pentru adulţi, deşi şi acestea erau bine pitite prin bagajele personale şi nici unul n-ar fi recunoscut că are aşa ceva sau n-ar fi împrumutat altuia o asemenea revistă. Paginile acelea erau doar pentru întunericul şi singurătatea cabinelor metalice şi strâmte din timpul lungilor săptămâni pe mare. Cu toţii cutreieraseră mările şi oceanele lumii, întinzând gigantice plase de pescuit, golind marea de miliarde de peşti. Lipseau de acasă aproape jumătate de an, revenind obosiţi, cu ochii injectaţi şi zâmbind din ce în ce mai puţin. Marea îşi lăsa smulsă ofranda din ce în ce mai greu. Erau din ce în ce mai multe vase de pescuit, arborând din ce în ce mai multe pavilioane, transformând totul într-o cursă din ce în ce mai infernală şi mai fără sens. Căpitanii erau îngânduraţi şi nervoşi, vocile finanţatorilor de la telefoane răsunau din ce în ce mai ameninţător, iar pentru ei viaţa devenea din ce în ce mai nesigură. Deja numărul de angajări începuse să scadă, iar cei rămaşi, ameninţaţi cu soarta celor rămaşi pe mal, trebuiau să tragă mai abitir, suplinind absenţele. Erau storşi şi aruncaţi când rămâneau fără vlagă. Ştiau ce soartă îi aşteaptă ! Într-un final ajungeau aici, pe acest ţărm, aşteptând ivirea zorilor.

Pescarii din Taiji, cu toţii foşti marinari din flota comercială de pescuit a Japoniei, aşteptau răsăritul.

O sticlă de Sake, apărută din buzunarul unei pufoaice, dezmorţi spiritele, făcând să apară zâmbete pe feţele aspre.

- Aşa mai zic şi eu ! Ăsta-i mai bun decât cafeaua !

Pe măsură ce sticla trecea rapid din mână-n mână, limbile păreau să se dezlege, iar atmosfera se însufleţi.

- Ieri, iar au venit reporterii ăia americani. Ăştia-s mai răi ca râia ! Cum miros că-i rost de ceva senzaţional, cum dau iama.

- Nu înţeleg de ce autorităţile nu-i trimit direct acasă ! Să meargă să facă la ei reportaje de-astea, că au, slavă domnului, destule subiecte. Să ne lase pe noi în pace !

- Bine le fac băieţii de pe mal care se bagă-n faţa camerelor lor de filmat şi-i filmează, la rândul lor !

Râsete izbucniră din piepturi. Deja erau obişnuiţi cu strategia asta. De cum apărea vreun aşa-zis turist alb cu o cameră de filmat, tovarăşii lor şi le scoteau pe-ale lor şi li se postau în faţă, filmându-le vârfurile nasurilor. Îi provocau pe acei oameni şi ajungea ca vreunul din „turişti” să ridice vocea sau să facă vreun gest mai agresiv şi poliţia locală intervenea deîndată. Aveau dreptul, conform legislaţiei japoneze, să-i reţină pentru cercetări 28 de zile, fără să-i acuze de ceva. Aveau dreptul ca-n acest interval să-i scoale la orice oră pentru interogări, iar în neonul celulei de beton pierdeai uşor noţiunea de zi sau noapte. Asta-i potolea pe mulţi, iar de provocat nu era prea greu să-i provoci pe aroganţii aceia obişnuiţi să poruncească.

Toţi pescarii din jurul focului clătinau aprobator din cap, gândind că cineva trebuia să le dea yankeilor aceia o lecţie. Japonia suportase mereu umilinţe din partea lor, fiind considerată un soi de ataş american. După război, constituţia japoneză interzicea intervenţia forţelor armate japoneze în afara graniţelor ţării, dar americanii îi presau pe oficialii japonezi să participe la aşa-zise misiuni umanitare. Aveau nevoie de carne de tun japoneză ca să-şi facă politica lor, fără să se murdărească pe mâini.

Iar, aici, la Taiji, mirosiseră rost de sămânţă de scandal în afacerea cu delfini. Se trezeau umanitarii şi ecologiştii americani să sară în ajutorul unor peşti, când la ei în ţară erau imense abatoare ce tocau zeci de mii de vieţi de animale pe oră, fie că era vorba de porci, vite sau păsări. Era, evident, mai uşor să arăţi cu degetul spre curtea altuia !

Pescuitul de delfini era ceva tradiţional în Japonia, chiar dacă niciodată nu fuseseră în centrul atenţiei publicului. Publicul, japonez sau oricare altul, nu dă prea mulţi bani ca să afle cum se umple farfuria cu mâncarea pe care-o au zilnic în faţă ! Ipocriţii ăia de americani mulţumesc dumnezeului lor pentru bucate, de parcă dumnezeu ar fi instalat acele uzine imense de produs carne. Ei aveau dreptul să facă orice şi să mănânce oricât. Dacă restul lumii ar fi făcut ce făceau americanii, n-ar fi ajuns cinci planete ca Pământul ! Dacă altcineva voia să-şi hrănească populaţia, săreau ecologiştii americani ca arşi.

Unii din pescari lucraseră pe baleniere până când americanii inventaseră o comisie care să interzică pescuitul balenelor. Unii lucraseră şi după aceea pe baleniere. Aveau, chipurile, dreptul să prindă balene ca să facă cercetări cu privire la modul lor de viaţă. Cum apăreau avioane cu aparate de filmat, scoteau imediat pancarte pe care scria „Scientific Research” şi „We’re measuring them !”.

Doar ei ştiau câţi „colegi” din toate ţările făceau cercetări „ştiinţifice” pe balene. Câteodată era mare înghesuială de „cercetători” în apele Pacificului.

Dar şi când nu era vorba de balene, treaba nu era uşoară ! Multe poveşti despre întreceri între vase de pescuit, aflate sub diverse pavilioane, se spuneau când sake-ul curgea. Navele evitau să se apropie unele de altele, dar când miza era vreun banc de peşte, mănuşile se scoteau şi echipajele se puteau vedea efectiv în ochi şi-şi aruncau priviri duşmănoase. Erau scafandrii specializaţi în tăierea năvoadelor celorlalte nave. În lupta pentru profit şi pentru dreptul de a pune mâncare pe masă, nu erau reguli.

Un pescar povestise odată cum, urmărind un banc de sardine, nava lor intrase în Marea pungă de gunoi din Pacific. Era o privelişte pe care n-o puteai uita uşor. Curenţii purtaseră toate reziduurile aruncate în ocean cale de mii de km şi totul se aduna în mijlocul Pacificului de nord şi pluteau acolo încă începând din anii 1950, când fenomenul fusese observat pentru prima dată. Acum, în mijlocul oceanului era un nou continent. Unul de gunoaie cu două milioane de kilometri pătraţi. Evident, nimeni nu făcea nimic, era zona nimănui, iar totul căpăta proporţii gigantice. Era deja un fapt obişnuit să găseşti cuiburi de albatroşi făcute din deşeuri şi-n ele să vezi scheletele puilor care muriseră sufocaţi, fiind hrăniţi de către propriii părinţi cu bucăţele de plastic care pluteau pe apă. Albatroşii confundau deşeurile cu resturi de peşti.

Multe poveşti se terminau în tăcere. Altele stăteau să înceapă. Ca cea de azi.

Convenţia de interzicere a pescuitului de balene nu spunea nimic de delfini. Toate delfinariile lumii doreau exemplare noi de delfini, iar preţul pentru un delfin care să semene cu celebrul Flipper ajungea şi la 150.000 de dolari. Aşa că, la Taiji, în fiecare sezon, începând cu septembrie, veneau dresori şi misiţi de peste tot ca să cumpere delfini.

Toţi aşteptau în golf în timp ce navele de pescuit ieşeau în larg. Aici nu era nevoie de năvoade. Delfinii au un sonar extrem de performant. Se zice că pot vedea prin corpul unui înotător. Pot să-i vadă inima bătând şi pot să vadă un copil în pântecele mamei lui. Sensibilitatea aceasta la sunete era şi pierzania lor, căci navele coborau în apă tije metalice lungi, iar oameni băteau cu ciocanul la capătul de afară. Sunetul se propaga de-a lungul ţevii, intrând în apă unde forma, împreună cu celelalte ţevi, un zid de sunete care speriau delfinii, mânându-i spre ţărm.

Odată intraţi în golf, alte bărci închideau accesul cu năvoade, iar specialiştii intrau în apă, apucându-se de măsurat şi analizat fiecare specimen. Negocierile se făceau rapid, contraofertele fiind evaluate pe loc şi, odată adjudecat, exemplarul respectiv era scos din apă cu o targă şi încărcat în dubiţe care-l repezeau la aeroport. Delfinii de aici ajungeau în delfinarii de pe toate meridianele globului.

Dar, nu pentru asta aşteptau azi pescarii japonezi pe ţărm. Ei erau acolo pentru faza a doua a operaţiunii.

Dacă prima fază părea oarecum normală şi era permisă filmarea, a doua fază se desfăşura în cel mai strict secret, a doua zi în zori.

Restul delfinilor nu erau eliberaţi. În loc de asta, erau mânaţi într-un golf alăturat, bine ascuns oricărei priviri indiscrete şi cu toate căile de acces barate. Nici un aparat de filmat nu era admis acolo, iar crestele care străjuiau golful erau împânzite cu gărzi şi paznici înarmaţi care nu glumeau.

Asta era o asemenea dimineaţă, iar valul de ciocănituri care începură să se audă din golful alăturat îi făcu pe toţi pescarii din golf să se ridice în picioare şi să se apropie de bărcile aliniate la ţărm. Deja coama sutelor de delfini brăzdau suprafaţa apei verzui, împinşi de zidul de sunet din spatele lor. Apa golfului se umplu cu spinările cenuşii ale delfinilor care se zbăteau înnebuniţi, încercând să scape de teroarea avalanşei de sunete care-i asurzea.

Imediat în spatele lor, scafandrii specializaţi şi bărci întindeau o barieră din folie galbenă, care separa cu totul apa golfului de restul mării. Calvarul zidului de sunet încetă şi, pentru o clipă, fu linişte. Apoi o voce urlă o comandă scurtă şi bărcile pline cu oameni ieşiră în golf. Mâinile pescarilor erau încleştate pe lungi suliţe ascuţite, cu vârful îndreptat spre apă. Unele suliţe aveau un trăgaci care declanşa un şoc electric, dar multe erau simple tije de metal ascuţite la capăt.

La o altă comandă, vârfurile suliţelor străpunseră fulgerător apa. Cu lovituri scurte, pătrundeau în carnea delfinilor, adânc, muşcând fără milă şi răpindu-le viaţa. Apoi alte lovituri, şi altele, cu gesturi mecanice, fără ezitări. Din răni ţâşnea sânge roşu aprins, iar zbaterea siluetelor cenuşii înceta în scurt timp.

Se zice că delfinul e conştient de sine şi înţelege ce i se întâmplă. Se zice că, prin sunete, aceştia comunică într-un fel pe care oamenii încă nu-l înţeleg. Probabil, dacă cineva ar fi înregistrat acele sunete, ar fi putut descifra groaza unui condamnat conştient, pus în faţa executării sentinţei. Unii dresori de delfini povestesc că viaţa unui delfin în delfinariu este un calvar. Ştiu asta pentru că delfinii se sinucid. Ca să respire, delfinul controlează conştient mişcările de admisie a aerului în plămâni, iar când viaţa devine insuportabilă, ei, pur şi simplu, încetează să mai respire. Atunci, dresorii vin la Taiji pentru alţi delfini.

Dar, gândurile acestea nu preocupă pe nici unul din pescarii care înfig căngi şi suliţe în viermuiala de trupuri din apă. Ei doar fac o treabă. Mecanic, fără resentimente, pândind cu ochi atenţi orice mişcare şi alegând locul unde să împlânte suliţa. Fiecare doreşte să ucidă dintr-o lovitură, dar în acea viermuială n-ai cum nimeri foarte precis, aşa că apa e plină de trupuri în convulsii care agonizează.

Iar apa se înroşeşte.

Tot golful devine o mare de sânge şi curând se lasă tăcerea. Pescarii tac, cu ochii aţintiţi asupra apei, ca să nu scape vreo ultimă mişcare, iar bărcile plutesc în sânge. Nici măcar acea barieră instalată la intrarea în golf nu poate opri roşeaţa să se împrăştie în restul mării, iar ecologiştii americani sau europeni filmează dârele roşiatice care se preling, scoţând suspine, dar fără să poată face ceva. În faţa lor stau proţăpiţi japonezi cu rânjete pe faţă, care-i filmează cu handy-cam-uri Sony.

Marea plânge cu lacrimi de sânge, în timp ce pescarii trag trupuri inerte afară din apă şi-ncep să le tranşeze.

**

Drama delfinilor ce se desfăşoară la Taiji a fost filmată prin strădania lui Ric O’Barry, primul dresor al delfinilor care-au fost folosiţi în serialul Flipper, şi care, acum, duce o campanie de salvare a delfinilor. Filmul realizat de el se numeşte „The COVE” şi spune întreaga poveste. Multe din cele povestite în prezentul text sunt aflate din acel film...

Nu ne potrivim

Nu ne potrivim ! Ştim amândoi asta în timp ce dansăm. Ritmul de bachata cuprinde întreaga atmosferă, electrizând-o. Pe ringul de dans cupluri se mişcă cu mişcări în acelaşi timp lascive şi nervoase, privindu-se adânc în ochi. Şi eu mă uit în ochii tăi. Tu te uiţi într-ai mei. Totul e ca o confruntare mută. Paşii de dans ni se armonizează mult prea firesc şi nu mă pot împiedica să zâmbesc. Îmi zâmbeşti înapoi şi mă provoci cu unduiri feline.

Nu pot să nu te admir. Nu pot să rămân indiferent la graţia mişcărilor tale feline şi-ţi vin în întâmpinare agresiv. Te fereşti printr-o piruetă, după care privirile iar ni se înfruntă.

Dansăm foarte aproape. Sunt chiar în spatele tău şi-ţi simt parfumul degajat de căldura corpului. Îţi simt trupul unduindu-se şi atingându-mă provocator. Te împingi, apăsându-ţi spatele de pieptul meu. Oare-mi simţi inima cum bate ?

Privit din afară, probabil duelul nostru are ceva fascinant. Dar nimeni n-are ochi pentru noi şi ne ducem bătălia anonimă, printre alte siluete care şi-o poartă pe-a lor, învăluiţi de muzica cu ritm hipnotic.

Eşti frumoasă ! Superbă chiar ! Dar, nu ne potrivim ! Am apucat să vorbim puţin înainte de-a dansa şi acum nici unul din noi nu-şi mai face iluzii şi dansăm ca şi cum ne-am răzbuna, arătându-i celuilalt ce pierde.

Ne-am vânat din priviri toată seara. Tu erai cu alt grup, eu eram cu amicii mei. Ne priveam cam prea insistent şi poate că visam fiecare cu ochii deschişi, imaginându-ne, o clipă, cum ne-ar fi viaţa unul lângă celălalt. Oare aşa ai gândit şi tu ? Sau doar erai la vânătoare ?

Mă ardea privirea ta, mă fascinau buzele tale care şopteau cuvinte pe care nu le puteam auzi şi care pe urmă se despărţeau, eliberând un râs zglobiu, care-ţi lumina figura. Şi-mi aruncai o privire care mă răscolea. Apoi îţi muşcai buzele.

Fermecată clipă !

Un amic comun ne-a prezentat şi totul a început să se destrame. Fiecare replică de-a noastră smulgea o fărâmă de iluzie. Eram din lumi diferite, gândeam diferit, apreciam fiecare alte lucruri...

Şi totuşi, erai strălucitoare şi continuai să zâmbeşti. Poate, de fapt, în tine nu s-a rupt nici o vrajă. Poate..

Simţeai, oare, cum se dărâmă castelul meu de cărţi de joc sub apăsarea crudei realităţi ?

Apoi a început muzica şi-am tresărit amândoi. Eu adoram ritmul acela ! Şi tu la fel ! Se părea că, totuşi, avem măcar un lucru în comun şi-am păşit dintr-un impuls pe ringul de dans, amândoi, fără să fie nevoie de vreun cuvânt. Doar ne priveam în ochi, începând să ne mişcăm de parc-am fi dansat împreună întotdeauna.

Nu ne potrivim şi totuşi dansăm atât de bine împreună !

Se spune că poţi spune cum face cineva dragoste după felul în care dansează, iar, incitate de gândul ăsta, privirile mele te dezbrăcau. Nu mai era, oricum, nimic de pierdut ! Amândoi ştiam că, odată cu ultimul acord al muzicii, totul se va destrăma pentru totdeauna şi profitam de iluzia unei clipe.

Ştiam că simţeai la fel, căci trupul tău mă provoca, iar ochii tăi se închideau exact când gândurile mele te pătrundeau. Braţele tale se ridicau, oferindu-mi priveliştea bustului tău exact când eram mai însetat, iar ritmul ne îmbăta pe amândoi.

Dansam, împlinind un ritual carnal.

Doi oameni care nu se vor potrivi niciodată. Magia unei clipe. Un ring de dans şi-o iubire înfocată care nu există cu adevărat..

Robotizare

În Japonia a devenit o mică obsesie preocuparea pentru crearea celui mai performant robot. Citeam deunăzi de realizarea unui robot care să poată fi folosit ca şi recepţioner la hoteluri. Acesta are o faţă umană, zâmbeşte tot timpul, nu se enervează niciodată şi, evident, deşi lucrează 24/24, nu cere nici salar nici pauză de masă sau de toaletă. Dincolo de aspectele evidente, ca executarea operaţiunilor repetitive şi de mare precizie, roboţii tind să pătrundă din ce în ce mai mult în sfera ce părea rezervată strict umanului.

Se ştie că în Japonia liniile de producţie de automobile sunt robotizate intens. Se ştie că-n Japonia există mai mult de jumătate din numărul total de roboţi existenţi pe planetă-n momentul de faţă. Am văzut că desenele animate japoneze disecă problema unei robotizări extreme, în filme excepţional de interesante, ca „Ghost în The Shell” şi nu numai. Am văzut cu toţii roboţelul SONY care urcă scări, joacă fotbal şi se bucură când dă gol.

Se pare că Japonia nu are nici o problemă să deschidă larg uşa viitorului către posibilii noştri colegi din plastic şi metal, comandaţi prin procesoare. De altfel, cultura japoneză s-a străduit încontinuu să standardizeze reacţiile indivizilor săi. Japonezii par un popor de furnici umane, care duc fiecare lucru, fie vorba de serviciu sau de ritualuri ca cel al ceaiului, la extrem. Am văzut filme japoneze care, subtil, dezbat avantajele şi neajunsurile unui sistem care încurajează reprimarea sentimentelor şi exacerbează simţul onoarei şi de disciplină. E adevărat, înregimentarea de tipul acesta poate duce la un sentiment puternic de apartenenţă, care să-ţi garanteze pacea spirituală. Cum altfel ar putea o fiinţă umană merge până la sacrificiul efectiv de sine, ca în cazul celebrilor kamikadze ?

Pe de altă parte, când mecanismul se gripează, devii o piesă inutilă şi sunt destule filme care descriu sentimentul de alienare al unor japonezi care şi-au pierdut locul de muncă, dar n-au avut curajul să accepte acest lucru şi au pretins în continuare că pleacă dimineaţa spre un serviciu inexistent, pierzând vremea pe aiurea până n-au mai putut nega evidenţa.

E de înţeles , atunci, preocuparea managementului japonez pentru crearea angajatului perfect...robotul. Mai ales că populaţia Japoniei cam îmbătrâneşte, iar robotizarea e o soluţie la aducerea unui puhoi de imigranţi care să facă praf stilul japonez de viaţă. Mai mult, în desenele animate se prefigurează o masivă implicare guvernamentală şi o robotizare inclusiv a forţelor de ordine, poate tot ca să ferească alterarea stilului specific de viaţă. Japonia e o insulă şi are o mentalitate izolaţionistă şi conservatoare.

Întrebarea este, ce vom face atunci când Japonia şi China-şi vor da mâna ? Poate pune şi India un umăr la asta şi ne trezim cu tot vestul în fundu’ curţii, unde nu te mai bagă nimeni în seamă.

Glumesc, evident !

Clape

Stătea în faţa clapelor albe şi negre, frumos aliniate pe claviatura pianului din camera sa de muzică. Dacă, în lumea asta, îi era ceva cu adevărat familiar, asta era succesiunea clapelor albe, sidefate, cu cele negre, mai scurte, ale claviaturii. De-ar fi şi restul lumii atât de simplă şi ordonată ! Ar fi fost bine daca-i fi putut să obţii şi-n viaţă acelaşi rezultat de fiecare dată când apăsai o anumită clapă.

Atunci ar fi putut exista partituri care să te ajute să străbaţi prin viaţă, într-o armonie deplină. Totul ar fi depins doar de virtuozitatea celui care apasă clapele.

Evident, asta nu numai că nu era posibil, dar ştia şi el că era, chiar şi asta, o simplificare. Ştia că până şi atingerea unei clape putea fi făcută-ntr-o infinitate de feluri, cu tot atâtea rezultate. Poate pentru o ureche profană sunetul părea acelaşi, dar el învăţase să discearnă tânguiri sau jubilări ale sunetului. Aceeaşi partitură putea fi interpretată în fel şi chip, într-un număr nesfârşit de variaţiuni care transmiteau aproape orice stare sufletească.

Se amuzase odată interpretând, la un parastas, un recviem vesel. Nu ştia de ce toată atmosfera aceea sumbră a rudelor îndoliate îi provocase, paradoxal, o veselie profundă. Poate era bucuria de a se simţi viu, de a nu trebui decât să deschidă uşa şi să păşească afară ca să se lase mângâiat de razele blânde ale soarelui şi să admire albastrul adânc al cerului senin, brăzdat de păsări care zburau libere şi ciripeau ritualuri de împerechere. Poate ! Poate altceva...

Fusese rugat să interpreteze o melodie. Cel recent decedat era un meloman pătimaş şi-i fusese atât prieten cât şi admirator fervent. Privind fotografia îndoliată de pe perete, în loc să fie cuprins de regrete şi covârşit de pierderea unui suflet drag şi apropiat, i se păruse mai potrivit să aducă o odă clipelor de odinioară. Fuseseră clipe frumoase, pline, luminoase..

Degetele ezitară înainte să apese clapele pianului. Simţea atingerea rece, familiară a clapelor acelui pian la care mai cântase de atâtea ori, spre deliciul prietenilor. Asta simţise când atinsese clapele: o reîntâlnire cu vechi prieteni, iar asta nu putea fi decât un prilej de bucurie. Aşa că, chiar de la primele acorduri, recviemul căpătă o culoare şi melodicitate care l-ar fi umplut de mândrie pe celebrul lui compozitor.

Degetele prinseră să zboare pe clape, talpa atingând pedalele pianului într-un ritm doar cu ceva mai alert decât ar fi trebuit, iar muzica născută astfel prinse a pluti prin încăpere, înfiorând sufletele celor prezenţi. Conversaţiile încetară, urechile deveniră atente, iar ochii începură să strălucească într-un fel ciudat de viu. Nu le vedea feţele, dar le simţea bucuria picurându-le în inimi şi zâmbetele înflorindu-le pe chip, uitând durerea lipsei celui drag dintre ei.

Nimeni nu făcu nimic ca să-l întrerupă. Nimeni nu părea contrariat de nepotrivirea tonalităţii melodiei. Probabil că acest recviem nu fusese niciodată atât de plin de viaţă şi toţi simţeau că sunt martorii privilegiaţi ai unui eveniment unic. Fiinţele erau transpuse într-o stare de graţie pe care nici unul din ei nu voia s-o spulbere. Doar ascultau, sorbind fiecare acord, fiecare fină alternare de sunete, ştiind că nu vor putea să explice vreodată în cuvinte ceea ce tocmai simţeau.

Iar el îi simţea pe toţi, le simţea încordarea, extazul, încântarea. Muzica aceea îi înfrăţea pe toţi, chiar dacă doar pentru câteva clipe.

Când ultimul sunet reverberă prin încăpere, stingându-se, nimeni nu făcu nici un gest, de parcă, în interiorul fiinţei lor, ecoul sunetului încă ar fi trăit. Nu aplaudară, ci doar clătinară din cap, iar când pianistul se ridică de pe scaun, toţi se ridicară şi ei şi trecură, pe rând, să-l îmbrăţişeze, fără un cuvânt.

Da...

Erau, totuşi, şi clipe în care îi era ciudă că tot ce putea era să-şi exprime sentimentele prin intermediul acelor clape. De parcă exacerbarea acestui simţ al său le atrofiase pe celelalte, răpindu-i posibilitatea de a fi un om ca toţi ceilalţi.

Îi fusese ciudă, spre exemplu, pe stângăcia de care se simţi cuprins atunci când o întâlnise prima dată pe ea. Erau într-un restaurant şi sufletul îi era atât de plin de bucurie încât simţea nevoia să cânte. Dar acolo nu era nici un pian, iar el se foia frustrat, făcând gesturile cele mai prosteşti, bâlbâindu-se jenat şi fiindu-i ruşine de privirea ei amuzată. Avusese mare noroc că ea nu fugise în momentul acela. Mai târziu, când îi cântase pentru prima dată la pianul său de-acasă, ştiuse că, în sfârşit, reuşise să-i transmită inimii ei ceea ce simţea. Atunci ştiuse-ntr-o clipă că nu mai avea a se teme c-o va pierde.

Muzica.

Acest lucru atât de fragil, atât de perisabil, care se topea în amintire de îndată ce ultimul acord se stingea, era viaţa lui. Îi invidia pe sculptori, pe pictori, chiar şi pe scriitori. Operele lor erau palpabile. Erau concrete. Puteau fi privite, pipăite, atinse de zeci, de sute de ori, de generaţii după generaţii. Muzica lui era efemeră.

Existau înregistrări, dar nu era acelaşi lucru. Nimic nu se compara cu muzica vie, cu avalanşa de sentimente care năvăleau peste cel care asculta, ştiind că totul, absolut totul, se năştea exact atunci, în acel prezent unic. Probabil că actorii de teatru simţeau ceva similar. Ei, actorii şi muzicienii, trăiau doar în luminile rampei, iar odată ieşiţi de pe scenă, păşeau doar într-o legendă nesigură. Erau cei mai expuşi să cadă pradă uitării.

Acum privea claviatura aceea familiară. Clapele acelea aproape că aveau întipărite-n sideful lor amprentele sale. Prin intermediul lor îşi revărsase sentimentele sale cele mai profunde, iar ele-l ascultaseră întotdeauna credincioase. Nu lăsa pe nimeni să cânte la pianul său. Era refugiul său. Locul său unic de pe acest pământ. Era o prelungire a sufletului său.

Iar, curând, se va despărţi de acest prieten.

Îşi privi degetele îmbătrânite, încercând să-şi astâmpere uşorul tremur. Încă-l putea stăpâni. Încă putea porunci degetelor sale să-l asculte. Dar sorocul se apropia.

Aşa e lumea asta ! Totul, chiar şi cea mai sublimă melodie are un sfârşit. O notă finală.

Dar nu încă !

Era singur. Ca de obicei, după ce iubirea sa îl părăsise pentru totdeauna. Singur, doar cu imaginea ei în sufletul său. Dar, ea-i zâmbea de acolo, din adâncul fiinţei.

Îi zâmbi şi el şi începu să-i cânte.

Gândurile unui optmist informat

Ca România intereselor mărunte, încremenită ca un mecanism gripat, să înceapă să se mişte, e necesară o lovitură bine aplicată şi, imediat după aceea, o regândire profesională a întregului mod de funcţionare.

Dincolo de starea critică actuală, dincolo de mulţimea de guri flămânde şi de mâini întinse, ne aşteaptă un viitor care se anunţă dur şi sumbru pentru întreaga planetă.

Ca parte a transatlanticului Europa, care-şi vede ameninţată strategia de stat al bunăstării, şi noi trebuie să ne pregătim de furtuna ce se profilează la orizont.

Situaţia care se întrevede, în linii mari, arată cam aşa: o economie mondială şubredă, cu perspective incerte, o armată de şomeri din ce în ce mai disperaţi, preţuri la alimente şi combustibili care stau să explodeze, deficite bugetare şi datorii publice imense. Fiecare din astea reprezintă o perspectivă sumbră, dar suprapunerea tuturor acestor factori recunosc că-mi dă fiori.

Fiind, funciar, un optimist, încerc să-ntrezăresc limanul în tot acest haloimăs. Am zis că invazia militară în Golf are la bază acordarea unui răgaz în care să se pregătească noile modele social-economice de mâine, am zic că actuala criză va insufla realism şi prudenţă în comportamentul oamenilor. Am zis că, undeva, un think-tank proiectează viitorul. Nu ştiu de la ce principii pleacă premisa acestui proiect, dar noua stare de echilibru pare că va avea o naştere extrem de dureroasă.

Mă tem că multe din libertăţile şi lucrurile pe care ne-am obişnuit să le luăm de bune sunt bagaje pe care nu le vom putea lua cu noi în barca de salvare care ne va duce la ţărmul zilei de mâine. Unul din aceste bagaje este conceptul de liberalism în economie. Dar, şi social-democraţia va fi nevoită să treacă la un nou model. Dacă social-democraţia era obişnuită să aibă la dispoziţie un vast aparat birocratic de redistribuire a bunăstării şi de asigurare a serviciilor sociale, mă tem că-n viitor acest lucru nu va putea fi posibil.

Practic, social-democraţii vor trebui să aplice lecţiile liberale de adaptare a statului la situaţii de criză. Adică, ori mâncăm cu toţii porţii din ce în ce mai mici, fiind supravegheaţi îndeaproape ca nimeni să nu trişeze la împărţit, ori rărim mesenii şi transmitem un mesaj limpede fiecăruia să se descurce pe cont propriu.

Ambele variante au dezavantaje evidente şi, probabil, soluţia va fi undeva la mijloc.

Ce înseamnă asta ? Înseamnă un stat care are foarte puţini angajaţi, iar restul serviciilor publice sunt externalizate, pe model privat. Adică ?

Adică contribuţii pentru pensii doar la fonduri private, ca şi sistemul de sănătate şi învăţământ. Transportul la fel, inclusiv cel public. În schimb, impozitele către stat sunt minime, iar statul va deveni doar un supraveghetor care veghează că toţi jucătorii joacă corect. Singurul sistem care ar rămâne girat de stat ar fi justiţia şi, poate, apărarea – care-ar fi riscant să fie dată pe mâini private. Adică sistemul de supraveghere şi de aplicare a legii. Pe lângă asta, statul trebuie să aplice o planificare generală, dirijând, prin impozite diferenţiate pe sectoare şi licenţe acordate, echilibrul economic general.

Privit din afară, un asemenea sistem e mai degrabă liberal, dar cu o lesă mult mai scurtă. Ar fi vorba de un liberalism planificat şi dirijat subtil. Practic, cam aşa ceva face China. Faci ce doreşti, atâta vreme cât te înscrii pe făgaşul stabilit şi respecţi cu stricteţe legalitatea.

Premisele noului sistem ar fi independenţa energetică şi alimentară şi orientarea către piaţa internă, chiar dacă cadrul la care mă refer poate fi unul mai larg, european. Cheia sistemului ar fi un echilibru obligatoriu a balanţei comerciale externe. Cuvintele tabu ar fi „deficit” şi „pe datorie”. Trebuie să produci ca să ai ce consuma. Simplu şi clar ! Dacă nu ai – rabzi ! Iarăşi simplu şi clar !

Durerea cea mai mare va fi perioada de trecere de la situaţia de azi la cea descrisă mai sus. De aceea am zic că e necesară o lovitură bine aplicată şi, imediat după aceea, o regândire profesională a întregului mod de funcţionare.

Ceea ce mi se pare un avantaj paradoxal în toate astea, este faptul că noi ne-am putea adapta relativ uşor la un astfel de sistem, cu condiţia ca mesajul să fie ferm şi răspicat. Când nu are de ales, românul se adaptează uşor. Am văzut deja asta la multe din firmele străine care-au deschis la noi, cât şi la românii care pleacă afară. Odată regula stabilită, românul cârâie, mârâie, dar se pune pe treabă şi-ntr-o săptămână i se pare că-i aşa de când lumea.

V-am zis eu că-s un optimist !

O zi mai puţin bună

E una din acele zile de stat în faţa sobei, la poveşti cu un prieten drag şi cu un pahar de vin roşu în mână. M-am plimbat pe afară şi, deşi soarele-şi iţea câte-o rază prin cortina norilor, am simţit că lumea parcă nu era cu chef.

De regulă, trecătorii poartă în suflete destulă lumină sufletească. Îmi pot da seama de asta, pentru că ajunge un fleac ca să lumineze chipurile celor din jur. Ajunge ca o fată tânără să treacă, vorbind la mobil. Poate un chicot de-al ei ar atrage atenţia, poate nevoia de visare e prea mare, cert este că se găseşte întotdeauna un băiat care să privească lung în urma ei parfumată. Se mai găseşte şi alt om hâtru, care să bage de seamă şi să surâdă amuzat de gura lui căscată. Apoi ochii acelui om întâlnesc privirea altcuiva, care-a văzut şi el gestul, şi amândoi se înţeleg fără să fie nevoie de cuvinte. „Ai văzut ?”, „Da, faină fetişcană !”. Acesta ar putea fi un schimb mut de replici, complice, şi surâsurile devin contagioase, căci alţi oameni preiau starea lor de bine, chiar dacă nu ştiu de ce. De cele mai multe ori, din cauza unor gesturi banale, strada e cuprinsă de-o stare tonică.

Dar nu azi ! Azi, privirile stau prea aplecate în pământ, prea absente, ca să zărească alunecarea fetelor frumoase. Azi nu e o zi bună !

Aşa că, m-aş refugia la gura unei sobe, cu cineva drag, depănând amintiri şi hrănindu-ne unul altuia sufletele. Vorbind de toate cele, am ajunge să ne ciondănim dezbătând dacă muzica de azi e mai bună decât cea de mai demult, dacă filmele de azi sunt mai grozave decât cele văzute-n studenţie, dacă fetele de azi...

Mă trezesc că întruchipez avocatul zilei de azi. Ba, susţin, asta încă nu-i nimic faţă de ce va fi mâine !

Aşa sunt eu, un optimist ! Pentru mine, întotdeauna, cea mai bună zi va fi cea de mâine. Aşa că-mi contrariez amicii, afirmând că melodia cea mai frumoasă încă nu s-a compus, că filmul cel mai grozav încă nu s-a turnat, că iubirea cea mai mare încă n-a fost trăită..

Nu pot argumenta raţional afirmaţiile astea. Ştiu asta ! Dar, prefer credinţa asta nejustificată unei nostalgii care priveşte doar în urmă. Dacă aş putea călători în timp aş vrea să merg doar în viitor. Ce să văd în trecut ? Nu mi-am dorit niciodată să fi trăit în nici o altă epocă din istorie. Prefer Internetul, celularul, mp3-ul şi avionul oricărei lămpi cu gaz şi oricărei armuri.

Am izbucnit în râs când am vizitat Schonbrunn-ul vienez şi-am văzut, iţindu-se sub patul împăratului Imperiului austro-ungar, oala de noapte imperială. A căzut imperiul înainte să se termine de instalat canalizarea şi wc-ul. Mulţumesc frumos !

Aşa că, mâine va fi sigur mult mai grozav decât azi. Punem pariu ?

Ştiu că voi câştiga pariul, pentru că voi lua o floare şi mă voi plimba cu ea pe stradă. Fetele care vor trece pe lângă mine o vor vedea şi-mi vor zâmbi. Vor gândi, probabil, că sunt vreun îndrăgostit ce se duce să se-arunce-n braţele iubitei sale. Că o frumoasă mă aşteaptă. Vor zâmbi la gândul ăsta, iar chipurile li se vor lumina. Vor chicoti, atrăgând astfel atenţia băieţilor ce vor întoarce capul, privind lung în urma lor, iar alţi trecători vor râde de ei, şi alţi necunoscuţi se vor molipsi de la bucuria lor...

O floare.

Atâta trebuie ! O floare şi-un gând bun...