Instinctul de comunitate

Democraţia reprezentativă rupe decizia politică, (economică, socială) de individ prin diminuarea importanţei părerilor acestuia, mai ales cu cât structura politică e mai masivă. Acest lucru duce la alienarea individului, redus la un simplu votant anonim, fără chip şi voce, iar acesta devine apatic şi indiferent faţă de viaţa comunităţii. Individul devine insignifiant în raport cu societatea, şi percepe dureros acest lucru.

Şi totuşi, pentru stima sa de sine, omul trebuie să simtă că vocea lui are o oarecare importanţă şi că părerile lui contează. Vorbim aici de-un veritabil instinct de apartenenţă la o comunitate, din care să facă parte activă. Politicul recuperează o parte din această nevoie prin ideologia naţionalistă, conferindu-i o identitate colectivă (noi suntem români), deşi această ideologie este într-un declin evident. O altă tentativă de implicare a individului este pseudo-implicarea mediatică. Omul asistă, în faţa televizorului, la dezbateri între politicieni, pe teme de larg interes, conferindu-i telespectatorului iluzia că participă activ la actul decizional. Pe aceeaşi latură marşează conceptul de referendum, deşi s-a văzut că rezultatul, chiar covârşitor, al votului populaţiei poate fi ignorat cu seninătate de către clasa politică, dacă pe agenda ei există alte priorităţi. La fel se întâmplă şi cu rezultatul alegerilor, votantul individual rămânând adesea cu senzaţia indefinită că alegerile au fost „furate”, chiar dacă nu există dovezi clare în acest sens. „Furtul” se referă la deposedarea votantului de arma reală a deciziei, el fiind manipulat abil şi pus să aleagă între opţiuni la fel de proaste. Strict teoretic, şi în timpul comunismului se organizau alegeri, dar acestea erau strict de faţadă şi percepute ca atare. Alegătorul de azi regăseşte acelaşi sentiment în procesul electoral democratic.

Dacă politicul nu-i oferă sentimentul demnităţii şi al importanţei sale ca element decizional, individul se va orienta către alte tipuri de comunităţi, care-i vor oferi statutul dorit.

Cele mai simple astfel de comunităţi sunt familia, familia extinsă(clanul) şi prietenii. Apoi există cluburile, fie ele sportive sau de alt gen, care oferă o identitate de tip suporter. Tot o asemenea comunitate este constituită şi de serviciu, acolo unde individul activează şi participă, mai mult sau mai puţin, la luarea deciziilor sau la aducerea lor la îndeplinire. Angajatorii inteligenţi folosesc acest instinct de apartenenţă la comunitate prin consultarea angajaţilor, competiţii profesionale, acţiuni de tip team-building şi prin mobilizarea în vederea atingerii unui obiectiv.

Un alt caz interesant este comunitatea de tip religios. Aici, individul îşi găseşte o demnitate aparte, pentru că, în ciuda mărimii relativ mari a cultelor religioase, mesajul este personalizat, iar individul se găseşte confruntat spiritual cu o divinitate care-l priveşte şi-l analizează personal şi intim. Deşi vocea sa se face auzită doar în cazul în care converge cu doctrina oficială, individul are opţiunea să personalizeze această doctrină, ceea ce conferă un sentiment de importanţă personală.

E curios că acest tip de reacţie şi apartenenţă se regăsea şi la şedinţele de partid de pe vremea comunismului. Individul era înarmat cu o doctrină afirmată ca fiind superioară (marxism) şi devenea un agent activ al înfăptuirii unei meniri fundamentale, fiind, în acelaşi timp, un gardian vigilent al respectării normelor. Asta poate conferi imensă importanţă şi responsabilitate, de unde elanul fundamentalist, de extaz mistic (fie el religios sau de tip „mânie proletară”) care se regăseşte în asemenea comunităţi.

De altfel, asta mi se pare principala cauză pentru recrudescenţa sentimentului religios ce are loc în special în fostele ţări comuniste. În religie, individul regăseşte importanţa, justiţia şi egalitarismul pe care-l simţea în ideologia comunistă, mai ales pentru că viaţa politică de tip „democraţie” l-a dezamăgit, iar de cele mai multe ori participarea la viaţa economică în cadrul serviciului l-a alienat, el nefiind decât un angajat oarecare, care se simte stors, ignorat şi remplasabil.

Bazat pe acelaşi raţionament, am putea asista oricând la o explozie a sentimentului naţionalist. Nu e vorba de intoleranţă sau rasism, sau nu în special, ci de regăsirea unei demnităţi pierdute de către oameni, altfel de bună-credinţă, asaltaţi de structurile supra-naţionale (companiile multi-naţionale sau integrarea de tip european). Există lideri politici gata să profite de un asemenea val, iar exemplul clasic în istorie este Hitler.

Instinctul de comunitate acţionează cu atât mai vizibil, cu cât structurile clasice i-l refuză. Dacă cineva provine dintr-o familie destrămată, nu are prieteni, are un job anonim într-o linie de producţie şi e dezamăgit de viaţa politică, atunci sunt şanse mari ca acesta să ajungă ori un suporter furios al vreunei echipe de fotbal, ori un adept entuziast al vreunui cult religios.

(Articol scris pentru www.pionezadintrefese.ro )