Înserare

Stau pe puntea transatlanticului, moțăind în șezlong. Pătura groasă îmi acoperă trupul, iar cartea din care citeam îmi stă deschisă-n poală. Pesemne c-am ațipit. Zgomotul ritmic al puternicelor motoare, deși nu se aude, se simte-n vibrația pereților vasului. La fel și legănarea valurilor. Dimensiunea vaporului nu permite valurilor să-l clatine, dar, dacă-nchizi ochii, poți ghici oftatul lor stingându-se strivit de carena metalică. Toate astea, împletite cu monotonia rândurilor tipărite ale cărții, m-au răpit lumii și m-au ascuns în faldurile unei picoteli leneșe.

Simt lenea cum îmi topește nu numai trupul, ci și voința de-a face ceva. Până și gândurile-mi par amorțite.

S-a înserat, iar răcoarea a alungat restul pasagerilor sub punte. Acolo e cald. E căldura ființelor civilizate care conversează nonșalant, iar mâinile lor leagănă cupe de șampanie, în așteptarea semnalului servirii mesei.

Oricum, nu e mare lucru de făcut pe-un asemenea vas. Nimic important! Așa că n-am nici o intenție s-alung valul de lene care m-a cuprins. Îmi imaginez doar că lenea asta a mea s-a transformat într-o pisică uriașă ce mi s-a strecurat în brațe, geloasă pe carte și cerșind mângâieri. O simt torcând acum, triumfătoare, și-o las să-și savureze succesul. Doar trag puțin pătura mai sus și mă culcușesc și eu mai bine-n șezlong. Nu-i nici o grabă!

Se pare că există un zeu al lenei, mulțumit de atitudinea mea, pentru că soarele, în coborârea sa spre orizont, s-a ițit pe sub pâcla de nori, iar zarea s-a învăpăiat feeric. Un asemenea peisaj este, cu siguranță, demn de un zeu! Iar, drept mulțumire, îi aduc ofrandă alte minute bune de trândăveală. Mă abandonez clipei, lăsându-mi ochii să se scalde amurg.

În clipe din astea, nici nu mai contează cine ești, de unde vii, încotro te îndrepți, ce păreri ai sau ce griji îți macină sufletul. E doar un time-out în care tot ce trebuie să faci este să te imersezi total în prezent.

Un foșnet îmi atrage atenția și văd pe covertă un pescăruș singuratic, apărut de nicăieri. S-a așezat cuminte pe brațul șezlongului vecin și s-a lăsat și el absorbit de spectacolul apusului. Oare percepe același lucru? O avea și el un suflet ce tânjește după frumusețe? Privindu-l, aș paria că-i așa. Ba chiar, sunt sigur că-i așa, pentru că pescărușul mi-a simțit privirea și, la rândul lui, se uită la mine, de parc-am fi complici. Doi spectatori singuratici, împărtășind aceeași pace.

Așa o fi și-n Paradis?

Mă surprind gândindu-mă din ce în ce mai des la ideea de Paradis. Poate așa e normal!

- Aici erai? se aude vocea ta. Nu știam unde-ai dispărut!

Apariția ta bruscă a speriat pescărușul și motanul cel leneș, iar vraja clipei s-a rupt. Am încercat să te prind în joc, arătându-ți cerul înroșit printr-un gest al bărbiei. Intenționat, n-am zis nimic, pentru că vorbele tulbură oglinda apei sufletului. Speram să te molipsești de beatitudine și eram pregătit să dau pătura la o parte, ca să-ți fac loc sub ea, lângă mine.

- Uuu! Deja e târziu! Uite, aproape s-a întunecat! ai zis tu, ca reacție la splendoarea cerului. Hai să-ți prezint pe cineva! Imaginează-ți, a zis c-a auzit de tine! E un cititor de-al tău și vrea să te cunoască!

Un cititor? Mai există specia asta? Începusem să fiu convins că fiecare scrie doar pentru sine, dintr-un exces personal de vanitate și prea-plin sufletesc. Dar, uite că, totuși..

Deși, poate că nu e decât cineva care și-a amintit c-a văzut numele meu pe undeva și care doar colectează un subiect de bârfă pentru șuetele cu amicii. „Știți, l-am întâlnit pe…! Cum care….? Scriitorul… Mda, e-adevărat, nu-i nu-ș ce scriitor consacrat. Nici n-arăta prea grozav, nici el, nici nevastă-sa! Știți ce mi-a răspuns când l-am întrebat ce mai scrie? A zis că, deocamdată, nu scrie nimic. Îi e lene! Pe cuvântul meu! Părea cam pierdut în spațiu, săracu’… Ei, nu mai sunt nici scriitorii de-altă-dată!”

Povestea înțeleptului rătăcitor

Se zice că-n vechime a existat un înțelept, renumit ca fiind cel mai învățat om din întreaga lui țară. Cu toate astea, el nu părea niciodată mulțumit de știința lui. De fiecare dată când cineva îl lăuda, el clătina din cap și ofta, spunând că ceea ce știe este ca un bob de lumină într-un ocean de întuneric. Un licurici față imensitatea cerului. Orice întrebare la care găsea răspuns ridica alte zece întrebări. Și ofta din ce în ce mai des, pe măsură ce simțea că-mbătrânește, pentru că-și dădea seama că nu va apuca să răspundă la toate întrebările lui. Își ridica ochii spre cer și privea așa clipe-n șir, deși nu zicea nimic.

Dar zeii auzeau strigătul lui mut și-ntr-o zi Zeul cel mare s-a săturat de reproșurile omului și i-a apărut în vis.

L-a întrebat de ce nu este mulțumit de viața lui. Ori nu este el înconjurat de frumusețe? Ori n-a dobândit faimă și glorie, ridicându-se mult peste semenii săi? Ce-i lipsește?

- Îmi dau seama că voi, zeii, ați dăruit o viață prea scurtă oamenilor, așa că nu le-ajunge să afle secretele lumii și să-și potolească curiozitatea.

- Așa crezi? Crezi că ne e teamă că oamenii ne-ar smulge secretele și ne-ar deveni egali? a zis zeul mânios. Uite, te blestem să n-ai odihnă până ce nu vei găsi răspuns la toate întrebările tale! a mai zis zeul, și-a dispărut, întorcându-se-n Olympul lui.

Înțeleptul a băgat de seamă din acel moment că nu mai îmbătrânește. S-a apucat atunci și mai cu sârg să studieze, începând să-i neglijeze pe ceilalți oameni. Oamenii veneau la el cu tot soiul de păsuri, dar întrebările lor erau lucruri banale. Le răspundea în doi peri, dindu-le indicații vagi și îndemnându-i să cugete și singuri, pentru că răspunsurile erau la îndemâna lor și să nu-i mai piardă lui vremea. Oamenii s-au mirat de nepolitețea lui și-au început să-l caute tot mai rar. De altfel, a băgat de seama că toți cei pe care-i știa au îmbătrânit și-au murit, unul câte unul. Tinerii care le luau locul veneau la el, îl întrebau câte ceva, dar, primind răspunsuri criptice și fiind și ei fugăriți, l-au declarat nebun și nu i-au mai trecut pragul. Ajunsese, după o vreme, să locuiască ca printre străini și să i se uite până și numele, deși locuia în aceeași casă. Ba, oamenii care-au băgat de seamă că nebunul nu îmbătrânește, l-au crezut un demon necurat și într-o zi l-au alungat din sat.

Asta l-a aprins de tot și și-a luat toiagul, hotărât să străbată lumea de la un cap la altul și să afle din ce în ce mai multe.

Povești din toată lumea spun despre-un om care-a trecut demult pe la ei, iscodindu-i despre toate cele, stând apoi să cugete și-apoi plecând mai departe. Odată se zice c-a stat zece ani cugetând sub un copac, fără apă și fără mâncare. Hainele se rupseseră pe el și umbla cu niște piei de animale, pe care le înlocuia din când în când.

Oamenii se străduiau să-i răspundă , să-i povestească, dar el nu era niciodată pe deplin mulțumit și pleca mai departe.

Într-un loc, a fost rugat de niște copii să le spună povești, iar el a zâmbit, s-a așezat și-a început să istorisească. Și-a povestit, și-a tot povestit, fără încetare. Copii adormeau și se trezeau, mergeau la școală și se-ntorceau, iar el tot povestea încontinuu. Imaginea bătrânului care spune povești devenise atât de banală, încât tot mai puțini copii se întorceau să-i asculte poveștile. Gândeau, pesemne, că știu deja destule povești, sau că vor putea merge oricând acolo, dacă le venea pofta. După o vreme, din toți copii n-a mai rămas decât o fetiță, numită-n sat Sheherezada. Aceasta l-a ascultat fascinată, apoi, într-o zi, s-a ridicat, s-a apropiat de el și la sărutat pe creștet pe înțelept.

- Aș mai sta să te-ascult, uncheșule, dar mâine mă mărit! i-a zis fata.

Abia atunci a realizat înțeleptul că fata crescuse și se făcuse o fecioară de-o răpitoare frumusețe. I-a urat mult noroc, sperând că toate acele povești o s-o ajute cumva, în viață.

Apoi, fiindcă nu mai rămăsese nimeni să-l asculte, s-a ridicat și-a plecat mai departe.

Cât timp a trecut, nimeni nu știe, pentru că istoria acelor vremuri vechi e adesea tare încurcată. Poate că omul acela încă umblă prin lume, sau poate că stă pitit în vreo văgăună, chibzuind îndelung la o întrebare mai dificilă.

Totuși, există o poveste care spune că-ntr-o zi, după ce răspunsese la mai multe întrebări decât își pusese omenirea vreodată și aflase câte-n lună și-n stele, și-a pus o întrebare care l-a descumpănit.

„La ce folosesc toate astea?”

Se zice c-atunci a tăcut și că o lacrimă i-a brăzdat obrazul peste care trecuseră milenii. S-a suit pe-un vârf de munte și l-a chemat pe zeu. Zeul a venit greu și înțeleptul s-a speriat când l-a văzut. Îmbătrânise înspăimântător și-abia mai avea putere să se miște. A venit Zeul și s-a așezat lângă el, cu gesturi obosite.

- Păi, nu sunteți nemuritori, voi zeii?

- Suntem, dar asta nu-nseamnă că nu îmbătrânim! Îți spun un secret. Cu cât oamenii uită de noi, cu atât îmbătrânim. Au și zeii blestemele lor și-n cer este o peșteră imensă, plină cu zei uitați. Sunt atât de îmbătrâniți și neputincioși, că nici nu se mai mișcă și le-au crescut copaci din trupuri. Acolo aș fi ajuns și eu, pentru că nimeni în afară de tine nu mai știe de mine. Ești ultimul om care-mi mai știe numele. Ultimul care nu m-a uitat!

Înțeleptul a rămas mut de uimire. Știa atât de multe și încă erau lucruri care-l mirau și încă atâtea de aflat.

- Ei, ai aflat tot ce se poate ști pe lume? îl întrebă zeul.

- Nu și-acuma știu că nici nu voi putea ști vreodată tot. Îmi cer iertare pentru nesăbuința mea!

- Nimeni, nici măcar zeii nu știu totul! Cum ar fi o lume fără taine și fără întrebări? O lume fără secrete… De aceea, oricât ai trăi, tot nu-ți folosește la nimic. Mai bine cauți în jur la semenii tăi ca să-ți împlinești viața, atâta câtă este, alături de ei! Voi, oamenii aveți copii, iar ei preiau întrebările voastre, le mai pun și pe-ale lor și se străduie să răspundă la câte pot. Pe restul le dau și ei mai departe, la copii lor. Așa e hărăzită lumea! Altfel, uite, ești la fel de singur ca și-un zeu uitat! Nu mai contează cât de înțelept ești și la câte întrebări ai aflat răspunsuri!

Zeul avea dreptate și înțeleptul și-a pipăit locul de pe creștet în care fusese sărutat de fata aceea. Apoi, fără alte cuvinte, s-au ridicat amândoi și-au pornit împreună spre ceruri.