Despre Ceauşescu şi epoca lui

Mă surprind având reacţii viscerale violente de câte ori vine vorba de Ceauşescu şi epoca lui. Am trăit vremurile acelea simţind cum mi se tăiau aripile şi mi se sufocau visele programatic, intenţionat şi tenace. Simţeam sistemul ca o maşină de tocat personalităţi, până ce totul devenea o indefinită pastă cenuşie, căreia-i era teamă până şi să spere. Cum scoteai capul din magma leşioasă, cum erai luat în colimator ca potenţial creator de probleme şi strivit.

C-aproape toţi colegii mei visau în secret să fugă din ţară este, poate, cel mai clar simptom al unei catastrofe morale şi umane.

De aceea mă irită orice tentativă de reabilitare a sistemului comunist ceauşist. După mine, ar trebui pus semnul egal între nazismul lui Hitler şi comunismul lui Stalin şi Ceuşescu.

Soarta lui Ceauşescu mi s-a părut blândă, în comparaţie cu ce-ar fi meritat. Ar fi trebuit dat pe mâna mulţimii dezlănţuite şi făcut terci, iar resturile date la câini! O spun, foarte conştient, că dacă m-aş trezi călătorind în timp, chiar şi cu mintea de acum, şi m-aş trezi faţă-n faţă cu Ceauşescu, l-aş împuşca fără să ezit nici o secundă. Dacă n-aş avea armă, aş sări să-l sugrum.

Înţelegeţi ce gen de reacţii viscerale am?

Am avut timp 20 şi ceva de ani să stau şi să cuget, analizând toate aspectele epocii de aur. Au fost, de fapt, două epoci: prima până prin 1975, şi cea de după, până-n decembrie 1989.

Dacă prima părea liberală şi progresistă, asta s-a datorat unei ambiţii personale care s-a suprapus cu interesul general al ţării. Ieşirea de sub tutela sovietică şi creşterea prestigiului internaţional necesita un program de industrializare intensivă. A fost, după mine, una din epocile cu adevărat de aur ale României din toate timpurile. Din păcate, premiza pe care s-a construit totul a fost petrolul ieftin. Şocurile petroliere au spulberat şansa unui viitor mai bun.

Rămas cu datorii pe cap şi c-o industrie ineficientă şi energofagă, crima cea mai mare a lui Ceauşescu a fost incompetenţa. Că nimeni nu-i competent în toate domeniile, asta e deja banal, dar să-ţi ascunzi incompetenţa în spatele unui orgoliu nemăsurat şi să-ţi impui punctul de vedere prin teroare este o adevărată crimă. Orice alt punct de vedere decât cel al cârmaciului trebuia suprimat şi a fost suprimat brutal, aruncând întreaga societate, cu morala şi visele ei cu tot în întuneric. Au fost ani care-au scos la suprafaţă ce-a fost mai rău din fiecare om, iar molima asta încă ne bântuie. Ceauşescu a fost un dictator care n-a avut niciodată alt scop decât puterea şi orgoliul personal. Un tiran! Un asemenea om este în stare să sacrifice şi să mânjească orice! Un întreg neam cu viitorul lui cu tot, dacă trebuie!

De aceea soarta lui a fost cea a oricărui tiran.

Sunt multe voci care, pe baza anti-ceauşismului meu, mă acuză de partizanat cu actuala putere. N-are nici o legătură! Şi puterea de azi pare incompetentă şi orgolioasă, preocupată strict doar de propriile interese. E un rău pentru ţară şi pentru viitorul ei. Sunt de părere că Băselu e un potenţial Ceauşescu 2. Să nu mă întrebaţi ce-aş face dacă m-aş trezi faţă-n faţă cu el!

Însă, faptul că puterea de azi e un rău nu justifică reabilitarea răului unei puteri trecute, chiar dacă s-a construit mai mult pe vremea aceea şi teroarea a avut ca rezultat o disciplină mai fermă şi-o delapidare mai discretă a avutului naţional. Să fim bine-înţeleşi: şi atunci, şi acum, ţara asta a fost devalizată satrapic. Resursele sale au fost şi sunt în continuare folosite după bunul plac tiranic al unei puteri abjecte, imorale şi nefaste. Nu poţi justifica un rău cu un alt rău şi nu-nseamnă că critica unuia îl justifică pe celălalt.

De altfel, cu foarte puţine excepţii, istoria neamului a fost o înşiruire de răuri şi de tirani. Vindecarea presupune un diagnostic sincer şi corect şi-o rupere de apucăturile şi năravurile rele, chiar dacă sunt istorice şi tradiţionale. Nu-nseamnă că trebuie aruncată la gunoi întreaga experienţă a unor epoci! Recunosc că s-au făcut şi multe lucruri bune şi că sunt multe lecţii valabile de învăţat din ele, în scurtele momente când, întâmplător şi temporar, interesul tiranilor coincidea cu interesul naţiunii.

Continui să cred, totuşi, în viitor şi-n existenţa căilor de-a ajunge la un liman, chiar dacă încă nu-mi pare c-am făcut vreun pas important în acea direcţie. Poate singurul pas este integrarea noastră europeană, deşi încă nu putem şti cu precizie care vor fi consecinţele acestui lucru pe termen lung.